La ora 3 sau 4 în acea zi soarele i-a umplut, pentru prima dată, fața lui 2001/1977. Dintr-o dată, fără vreo legătură cu nimic, 2001/1977 și-a deschis ochii în mijlocul unei alei ce părea a fi dintr-un parc recent construit. Pe stânga și pe dreapta aleii erau două spații largi și întinse pe care crescuse cea mai verde iarbă pe care o văzuse până atunci. De fapt, era atât de verde, şi nu în sensul nuanţei aceleia cruzi, strigătoare şi tentantă ca apa stătută dintr-un lac tras în ţeapă de sus în jos de sute de mii de raze ale soarelui şi care par că întîi îi încălzesc apa, după care i-o amestecă pentru ca în final să-i dea un miros de baltă şi o nuanţă hipnotizantă de verde în faţa cărora copiii îşi aruncă tricourile şi apoi pe ei în vălurelele mici şi degeaba ai căror stropi răsună în tot împrejurul, ci era un verde aproape închis şi care ajunsese să aibă acea nuanţă atât de întunecată tocmai pentru că era cel mai curat verde de care 2001/1977 se apropiase în viața lui și nici nu își închipuise că o asemenea culoare ar putea exista în natură sau în viața reală. În stânga și în dreapta spațiile lungi și verzi se uneau cu cerul albastru vaporos ca într-o dimineață oarecare de vară și pe mijlocul aleii era el cu picioarele ușor îndepărtate, iar puțin deasupra creștetului său, soarele lumina cu intensitatea și caracterul rece ale unui reflector de mare putere, ascuns în spatele unei fâșii albe și întinse din in. Aleea cea nouă se curba de pe mijloc, iar capetele i se lăsau prinse în bordurile mici și înguste, ce delimitau asfaltul încins de verdele proaspăt și răcoros. 2001/1977 ajunsese cu picioarele de-o parte și de cealaltă a mijlocului cel mai curbat al aleii care strălucea de-a lungul acesteia în auriul razelor de soare care făceau să pară că în fața și în spatele lui 2001/1977, planeta cea mai strălucitoare sau porumbelul alb din cer i-ar fi bătut în aur un drum de la care el nu s-ar fi putut abate indiferent dacă și-ar fi dorit sau nu asta. În spatele lui și orientate oblic către stânga, pe asfalt, se întindeau umbrele picioarelor lui 2001/1977, iar pe iarba ale cărei fire nu se clinteau în nicio direcție, mult mai în spate, i se întinseseră la fel de oblic umbrele trunchiului și cea a capului și părea că în locul în care umbra ajungea peste iarba pictată în verde-închis, s-ar fi deschis, dintr-o dată, o gaură a răului care avea să absoarbă tot peisajul într-un vertij de câteva nuanțe răsucite, iar cerul, soarele și iarba, aleea pustie cu calea ei aurie de pe mijloc și corpul lui 2001/1977, s-ar fi răsucit toate într-un vârtej care ar fi dispărut prin tragere în acea gaură a răului și dintr-o dată tot cadrul ar fi rămas negru, la fel ca ochii deschiși pe sub pleoapele închise ale lui 2001/1977 care și-a dat, pentru o clipă, seama că visa, fără, însă, a se trezi. A continuat să meargă pe aleea goală, de-a lungul stratului lucios de auriu de pe mijlocul acesteia, și culoarea strălucitoare din asfalt i-a încălzit, atunci, ochii căprui-închis pe care i-a simțit cum se dilată și cum un val plăcut de toropeală îi cuprindea capul și ceafa, pe măsură ce înainta cu pași lenți, iar mii de ace gălbui și argintii lucitoare în mici puncte roșii și albastre se vedeau în urma și de jur împrejurul conturului lăsat de corpul său în mijlocul soarelui, iar imaginea se străpungea și zgâria toată cu aceste mici cuțite luminoase sparte de pașii lui 2001/1977 și aruncate la întâmplare prin tot peisajul. S-a plimbat cu capul în jos și a încercat să-și concentreze atenția pe bordurile de pe margini, iar la un moment dat și-a dat seama că, fără voia lui, aleea devenise virată ca o pistă de curse iar pe dreapta apăruseră stânci una lângă cealaltă și înfipte în iarba ale cărei fire le cuprindeau rădăcinile, iar pe partea cealaltă, mai multe animale se apropiau de bordură și de piciorul lui stâng. Tot atunci, din spate și din dreapta, 2001/1977 a simțit cum de el se apropia o dubă albă la volanul căreia se afla tatăl său și brusc a realizat faptul că scopul pentru care el ajunsese acolo era acela de a salva acele animale de sfârșitul lumii care va începe din Rai, iar dacă Raiul exista, acela trebuie să fi fost locul în care, printr-o alegere oarecare a subconștientului, ajunsese 2001/1977.
mixed media by Egungun
Pe măsură ce înainta pe aleea care se curba în stânga către un ocol a cărui direcție se întorcea spre dreapta, dar al cărui capăt 2001/1977 nu îl putea anticipa, de pe gazonul din stânga au început să se apropie de el cele mai ciudate și mai colorate creaturi pe care avusese ocazia să le vadă, în viața reală, la televizor sau la cinema. Pisici în trei culori, alb, cu cafeniu și cu negru s-au apropiat prima dată de piciorul lui stâng, iar unele dintre ele i se urcau, chiar, pe picior, agățându-se de cracul pantalonilor. 2001/1977 se apleca și le prindea cu mâna de burtă, după care le ridica și le punea în ușa deschisă pe partea laterală din stânga a dubei albe sau i le dădea direct tatălui său, care la rândul lui le așeza în dubă. Când a terminat de ridicat pisicile și 2001/1977 și-a întins privirea pe iarba din fața lui, a văzut cum toată porțiunea ajunsese să se umple cu animale care veneau de undeva de departe, dinspre un țarc făcut din stâlpi din lemn pe care era prinsă sârmă ghimpată și cu care erau legați unii de ceilalți, în spatele căruia apăruseră patru sau cinci brazi înalți. 2001/1977 și-a întors capul către dreapta și a observat că pajiștea întinsă plină cu iarbă verde închis se transformase într-o colină cu suișuri și coborâșuri ca cele de la munte, iar aleea arcuită ca de parc se transformase într-un drum forestier, accidentat și plin de pietre și bucăți albe, calcaroase. Nuanța de verde închis a ierbii de pe o parte și cealaltă a drumului s-a tras, dintr-o dată, în spate, ca și cum două unghii de la două mâini dintr-o vale, ar fi tras de cele două pânze verde închis care acopereau dealul, iar culoarea pantelor de pe marginilie drumului a devenit verde crud, iar soarele a început să ardă și mai puternic din fața lui 2001/1977 și părea că urcușul pe care el se afla acum ar fi coborât soarele mai aproape de pâmânt iar razele lui din aur ar fi decolorat verdele care acoperea firele ierbii.
Dinspre țarc, către 2001/1977 s-au apropiat rapid, multe animale și, dintr-un motiv necunoscut lui, a știut atunci că singurul scop pentru care ajunsese acolo era acela de a le salva pe toate. Sau pe cele mai multe dintre ele. Păsări și reptile și animale domestice se adunau de peste tot de peste dealuri, dinspre țarc și dintre brazi și se strângeau ca într-o pâlnie cu vârful subțire orientat către marginea drumului, lângă bordura căreia stătea cu piciorul stâng 2001/1977. Animalele păreau că se împleticiseră într-o competiție pentru supraviețuire și salvare pe care 2001/1977 nu o înțelegea pe deplin, ba chiar, dimpotrivă, nu reușea să deslușească mai nimic din disperarea animalelor și dacă ele se aflau într-adevăr într-o goană și dacă da, care ar fi putut fi motivul acesteia și scopul. Tot ce știa și ce mai simțea era presiunea de a le salva. După primele pisici, au început să apară mai mulți câini pătați în diferite griuri și alb, negru , maron și roșcat, iar printre aceștia s-au amestecat animale sălbatice spectaculoase, în miniatură: mini-urși polari, mini-tigri, pisici sălbatice, râși, lupi și mini-lei au fost greoi ridicați în brațe de 2001/1977 și așezați în dubă. I-a cerut ajutorul tatălui său care a ridicat și el de pe drumul pietros mai multe animale, și dintr-o dată, în fața lui 2001/1977 au apărut mulți păuni și în penele lor metalizate în albastru, verde, roșu și argintiu, razele soarelui se reflectau atât de puternic, încât ai fi avut senzația că în fața ta iarba fusese acoperită cu niște creaturi divine și purtătoare de aureole magice care ar fi trebuit salvate toate. Atunci 2001/1977 a realizat că duba nu îi va fi suficientă pentru a aduna în ea toate acele animale și o stare de agitație a început să-i agite pleoapele închise. Pe dealul verde, în locul animalelor și a ierbii, au început să apară maci roșii, ca un val de flori de câmp care venea din spate și care gonea toate animalele către 2001/1977, care atunci s-a convins că nu avea cum să le scape pe toate și un fior rece de frică i s-a întins din stern către cap și până în picioare.
Și din nou totul a fost negru, pentru o oră sau poate două.
2001/1977 s-a trezit de ziua lui, pe 5 martie 1977. Locuia într-un apartament cu patru camere, lung și cu camerele spațioase și înalte, vis-a-vis de intrarea în facultatea de Matematică care fusese al părinților săi, în care el copilărise și crescuse și care, de patru luni și jumătate, îi devenise inutil. Mama lui 2001/1977 murise din cauza unei pancratite în iarna anului 1965, când 2001/1977 avea 19 ani. Mama fusese singura persoană iubită de 2011/1977 care murise natural, prin asta înțelegându-se că fusese singura din familia lui care nu se decisese, la un moment dat, să-și ia propria viața. Tatăl său, Anan, se sinucisese pe 17 septembrie 1976, iar 2001/1977 l-a descoperit mort într-un fel pe care încă nu putea să și-l scoată din minte:
Prima sinucidere descoperită de 2001/1977:
În seara de 17 septembrie 1976, 2001/1977 a cumpărat o sticlă de vin alb de Murfatlar de la alimentara magazinului ”Unic” și, pe la 19:30 a intrat pe ușa apartamentului de vis-a-vis de Facultatea de Matematică în care locuia împreună cu tatăl său, cu soția sa, Anda și cu fiul lor de doi ani și cinci luni, Matei. 2001/1977 a intrat în hol și a auzit cum în camera în care stătea tatăl său, radioul era pornit. S-a descălțat și s-a dus în camera în care stătea el împreună cu Anda și a vrut ca înainte de masă să desfacă sticla de vin și să-și facă un duș. Timp de aproape o jumătate de oră a stat de vorbă cu Anda și a băut două pahare de vin cu sifon peste, așa cum îi plăcea lui, după care s-a îndreptat către baie. Când a ajuns aproape de ușă a simțit un miros puternic de carne arsă venind dinspre baie și a auzit cum gazele de la cazanul pentru încălzit apa ardeau cu presiunea dată, probabil, la maxim. A deschis ușa și l-a văzut pe tatăl său cu corpul ridicat și desprins la nu mai mult de cinci centimetri de podea, cum atârna spânzurat de termometrul din partea superioară a cazanului, cu ochii albi, între-deschiși , capul aplecat în față, iar din gură îi ieșise aproape toată limba, iar pe nări expira aburi portocalii, încinși de jarul care-i mocnea în piramida nazală, iar 2001/1977 s-a gândit într-o primă fază că poate tatăl lui își vomitase stomacul atunci când se sinucisese. Era îmbrăcat cu pantalonii de la pijama, vișinii și cu o dungă mai lată, albastră, și cu un maiou alb și cu multe găurele, iar în dreptul nasturilor de la pantalonii de pijama i se vedea o erecție proeminentă , iar materialul pantalonilor era umed în față și pe cracul stâng. Corpul tatălui lui 2001/1977 se lipise de cazanul încins, iar pielea și țesuturile de pe spate se topiseră, parcă, în jurul metalului din care era făcut cazanul, și sânge roșu deschis i se scursese din corp și se amestecase cu bumbacul topit al maiou-ului, iar trupul lui Anan părea că ar fi fost dat pe spate cu o ceară moale și de culoare roșie și lipit de cazanul din baie, așa avea corpul revărsat peste cazanul din fier, ca spuma laptelui fiert revărsată peste marginile ibricului. Atunci, 2001/1977 s-a grăbit să închidă gazele cu cheia în formă de romb și a început să tragă de tatăl său al cărui corp nu se dezlipea de cazanul care, în cele din urmă, s-a rupt de desupra sudurii care delimita flacăra și țeava de gaze de cazanul plin cu apă și a căzut cu tot cu Anan peste 2001/1977, iar capul tatălui său i-a spart capul lui 2001/1977, care a căzut inconștient în cadă, cu trupul lui Anan deasupra lui și cu cazanul peste ei. Imediat, Anda a auzit zgomotul, a intrat în baie și într-un țipăt a chemat ambulanța, iar 2001/1977 nu s-a ales decât cu trei copci la cap, durerea pierderii neașteptate a tatălui său și șocul din urma întâmplării.
Dar lucrurile aveau să devină și mai dramatice pentru 2001/1977.
Cum l-a omorât Anda pe fiul ei, Matei și a doua sinucidere descoperită de 2001/1977:
Pe 23 decembrie 1976, Anda a hotărât că era momentul ca să schimbe viețile tuturor celor din jur. De fapt, tot ce a făcut, a fost să o înceteze pe a ei și pe a fiului ei, Matei și să-l traumatizeze, probabil, pe viață, pe soțul ei, 2001/1977. 2001/1977 o cunoscuse pe Anda cu zece ani în urmă, în primăvara lui 1967, pe vremea când era student la Medicină în anul II și încă nu își revenise complet după moartea mamei sale. 2001/1977 avea 21 de ani, iar Anda 23 de ani și ea era studentă în anul IV și s-au căsătorit câteva luni mai târziu, înainte de începerea noului an universitar. Cu șapte ani în urmă, însă, în 1970, Anda a început să audă o voce de femeie pe care o asemăna cu cea a unei vecine pe nume tanti Cora, care locuise în aceeași curte în care crescuse și Anda pe vremea când era în orașul ei natal. Anda le spunea celor din jur că vocea pe care ea o auzea era a Fecioarei Ana care voia să repopuleze pământul după sfârșitul lumii și acest lucru se putea realiza doar prin Anda. Până în 1974, Anda era deja convinsă că ceea ce ea trăia, împreună cu 2001/1977 era în post-apocalipsă și că locuiau într-un buncăr, iar ei doi formau unul dintre cele patru cupluri lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru a salva lumea după dispariția oamenilor. 2001/1977 a încercat multe tratamente și a internat-o de patru sau cinci ori pe Anda, însă niciunul dintre acestea nu a dat vreun rezultat, iar medicii spuneau că e schizofrenică și ridicau din umeri în timp ce halucinațiile soției sale deveneau din ce în ce mai dese și mai intense. Cu toate astea, la un moment dat, 2001/1977 a crezut că Anda își va reveni și astfel în 1974 s-a născut fiul lor, Matei. După ce l-a născut pe Matei, însă, dintr-o dată Anda a tăcut. Rareori mai purta vreo conversație mai lungă de un sfert de oră și avea privirea fixă și capul orientat, de cele mai multe ori, către podea. Își petrecea cea mai mare parte a timpului împreună cu fiul ei, Matei, pe care-l ținea toată ziua în brațe și căruia îi șușotea încontinuu cine știe ce și din când în când mai zâmbea și atunci i se lumina fața, iar trăsăturile îi desenau pe figură cea mai blândă și fericită și calmă expresivitate. Lucru care, de fiecare dată, îi dădea speranțe lui 2001/1977 și începea să creadă că lucrurile evoluau într-o direcție bună pentru soția lui și că în cele din urmă se va vindeca.
Astfel, viața lor în apartamentul de peste strada cu Facultatea de Matematică a continuat în aceeași tăcere și după moartea tatălui lui 2001/1977. Până în seara zilei de 22 decembrie 1976. 2011/1977 a plecat de la locul lui de muncă de la gară, unde era casier la casa de bilete pentru clasa a doua. Pe la 18:45 a ieșit din gară, a luat troleul către centru și a coborât în stația de la Bulevardul Galben, chiar vis-a-vis de cinematograf. A intrat, ca de obicei, la alimentara de la magazinul Unic de unde a cumpărat 150 de grame de salam, două beri și o pîine. Pe bulevard mai rămăseseră aprinse luminile de la numai cinci stâlpi de iluminat, care pâlpîiau în câteva nuanțe de verde, galben și crem din coșurile din plastic și în formă de trunchi de con întors, de deasupra stâlpilor, iar lumina de la fiecare dintre acești stâlpi nu ducea mai departe de o rază de un metru în jurul fiecăruia. Era un aer dens, neobișnuit pentru o zi de iarnă și înecăcios ca de iulie, ivind iluzia că anotimpurile s-ar fi amestecat și vara ar fi intrat în iarnă printr-un amestec din degete cu unghii lungi și roșii a planetelor și continentelor și totul s-ar fi schimbat începând cu acea seară apropiată Crăciunului. Era frig, dar mirosul de iarnă dispăruse și peste bulevardul lung se lăsase o liniște deplină, întreruptă de tălpile și tocurile unei singure perechi de pantofi care se lipea, lovea și se dezlipea de trotuarul de lângă, în înălțimea căreia 2001/1977 nu a distins decât o siluetă masculină cu palton lung și pălărie, care a trecut în grabă pe lângă el, ca într-o secvență dintr-un film pe care 2001/1977 îl văzuse cu ani în urmă la cinema. Cerul era jos și dacă nu ai fi simțit frigul și nu ai fi văzut crengiile maronii ca arse de iarnă, ai fi zis că era cerul aburit al unei nopți de vară, îmbâcsit și întunecat.
2001/1977 a intrat în casă tot în jurul orei 19:30 și a văzut cum Anda îl ținea de mână pe Matei și amândoi îl așteptau zâmbind și cu priviri apoase și drăgăstoase în hol. Anda i-a spus, de cum l-a văzut intrând, că ea și băiatul lor s-ar fi așteptat ca 2001/1977 să le fi adus bradul de Crăciun în acea seară de joi. 2001/1977 și-a lăsat în cuier haina lungă și din piele neagră și a lăsat jos geanta, lovind cu catarama din metal geamul de la cuier, în spatele căruia stăteau pantofii. S-a îmbrăcat cu o pufoaică verde închis, și-a pus șapca și a ieșit din nou pe ușă pentru a se duce la piață în speranța că toți cei care vindeau brazi nu plecaseră, deja.
Anda l-a luat de mână pe Matei și au intrat în bucătărie unde, pe masă, înșiraseră globurile și beteala cu care aveau să împodobească bradul. L-a urcat pe Matei pe masă pentru a alege el lumânările și globurile și să poată să se joace cu ele. Matei a ridicat de pe masă un glob chinezesc, argintiu și cu fulgi de zăpadă din praf de sticlă alb-sclipitor, cu o scobitură adâncă în interior în care, pe fundal verde, un clovn îmbrăcat cu un costum auriu și multe puncte colorate, ține strânse în pumn sforile a trei baloane, unul roșu, altul albastru și celălalt auriu, iar toate se înălțau deasupra capului său. Anda a ridicat dintre multele globuri pentru pomul de iarnă și printre lumânările cu arcuri și clame care se prindeau de crengile bradului, după care se aprindeau, moțul din sticlă topită, ascuțit și cu partea de sus ușor strâmbată în urma topirii, care se punea în vârful bradului. Era vopsit cu roz, iar pe părțile mai butucănoase erau desenate tot cu praf din sticlă pisată, patru sănii argintii, iar partea ascuțită, cea de sus, se decolorase. Anda a pus, din spate, mâna stângă pe fruntea lui Matei, prinzându-i cu degetul mare și o parte din părul blond și cârlionțat care îi atârna în față. Cu dreapta ținea cât de strâns putea vârful bradului, a cărul parte ascuțită a înfipt-o atât cât a putut de puternic în ceafa copilului, care a început să urle și să încerce să scape din strângerea mamei sale, care îi trăgea capul de frunte către spate, iar cu dreapta împingea vârful bradului, în continuare, prin gât. Din ceafa lui Matei săreau, aiurea, picături și jeturi de sânge, cele mai subțiri, mai departe, iar cele groase i se prelingeau pe spate fără a țâșni cu o presiune prea mare. Fața Andei și buzele ei strânse către gingie din cauza efortului pe care îl depunea, nările lărgite, ochii și obrajii i s-au umplu de stropi mici de sânge, ca și cum ar fi avut o erupție de boală a copilăriei, iar cu gâtul și cu sânii i-a atins omoplații și partea din spatele capului lui Matei și era atât de plină de sânge pe piele și pe bluză, încât ai fi avut impresia că ea sau altcineva i-a tăiat gâtul și acum sângele i se revărsa peste sfârcurile care, cumva, i se întăriseră. La un moment dat, pe măsură ce înfigea moțul de brad prin ceafa copilului, atunci când vârful i-a ajuns undeva, probabil, pe la jumătatea gâtului, Anda a auzit o pârîitură și a simțit o trepitație în palma strânsă cu care împingea, ca și cum ceva s-ar fi rupt în gâtul lui Matei și imediat, copilului i-au țâșnit, deodată, două jeturi groase și tubulare de sânge prin urechi, și-a deschis din nou gura și a vomitat un al treilea care a înroșit, imediat, mai multe plăci de faianță de culoare albă de pe peretele bucătăriei. Strigătul lui Matei a încetat, atunci, dintr-o dată, iar ochii i s-au dat peste cap și corpul a început să-i tremure în cel din urmă spasm dinaintea morții, și atunci, cu un ultim efort, Anda a împins cu podul palmei vârful bradului prin gâtul lu Matei, căruia i s-a despicat pielea din fața arterei carotide și prin ea a ieșit o rafală de sânge negru-vișiniu care s-a oprit în mormanul de beteală argintie de pe masă, iar după această sângerare abundentă, prin despicătura pielii din fața gâtului i-au ieșit, împinse de vârful de brad, beregata și mărul lui Adam, care i s-au desprins de restul țesuturilor, i s-au scurs pe oasele de la baza gâtului și au căzut peste globurile aurii pe care Anda și Matei le dăduseră la o parte pentru a împodobi cu ele partea de jos a bradului pe care 2001/1977 ar fi urmat să-l aducă. Când a auzit cum beregata și mărul lui Adam i-au căzut lui Matei din gât, peste globuri, Anda a ridicat mâna de pe vârful bradului intrat prin ceafă și ieșit prin față chiar pe mijlocul gâtului, iar palma stânga a dat-o la o parte de pe fruntea corpului copilului ei, care rămăsese în genunchi pe masă și, câteva secunde mai târziu, a căzut pe partea dreaptă pe un scaun de bucătărie peste care era o pernă care s-a pătat de sânge, iar de pe scaun, a căzut mort cu corpul pe podea, cu gâtul despicat și capul sub masă.
Anda și-a șters palmele murdare de sângele care încă nu se uscase și încă i se mai scurgea în picături de pe unghiile roz perlat, de materialul din zona coapselor al pantalonilor de trening pe care îi purta prin casă. După ce a înlăturat, cât de cât sângele de pe palme, suficient încât să se poată folosi de mâini, Anda s-a dus pe hol și a ridicat de lângă priză barda pe care o scosese din cămară pentru ca 2001/1977 să o folosescă la cioplirea tulpinii bradului ce urma să-l aducă acasă, pentru a-l fixa în piciorul din fier în care avea să stea, în sufragerie. Anda a făcut un pas înspre cuier pentru a se putea privi în oglinda mare de pe hol și s-a aplecat în față și și-a coborât brațele între picioae, ținând barda strânsă cu ambele mîini, și cu lama întorsă către exterior. Dintr-o dată și-a luat avânt și s-a ridicat brusc în picioare și s-a lăsat, un pic pe spate, iar cu lama bardei s-a lovit chiar în osul frontal și și-a despicat capul până la piramida nazală. În ultimele ei secunde de viață, Anda a putut vedea în oglindă cum jeturi cu presiune puternică de sânge i-au sărit, în urma loviturii, din cap, peste tavan, ușa de la intrare, oglinda din fața ei, cuierul din spate și lustra cu patru brațe din sticlă de pe hol, într-o imagine impresionantă care i-a trnasformat corpul într-un un vulcan mocnit și plin cu magmă ce aștepta să erupă dintr-un moment în celălalt și de îndată ce Anda s-a lovit cu toporul, a izbucnit, iar din el, prin capul femeii, au țâșnit șiroaie și valuri rapide de sânge în diferite nuanțe, de la cel mai strident roșu până la vișiniu închis. După, pe măsură ce lama bardei a continuat să-i rupă osul frontal al capului și până ce s-a oprit din forța loviturii în piramida nazală, Anda a văzut așa cum nu i se mai întâmplase vreodată, simțind cum spațiul dintre ochi a devenit mai lat, iar privirea ei nu se mai putea concentra în același punct din față, iar ochii i s-au dus într-o parte și cealaltă după cum lovitura i-a separat capul, până ce, cu capul despicat, a avut, pentru câteva secunde, o vedere aproape periferică, urmată de întuneric total și de moartea femeii, al cărei corp a căzut pe spate peste cuier, iar Anda a rămas întinsă cu fața în sus și cu toporul înfipt în cap.
Matei și Anda au fost găsiți morți în apartamentul de peste drum de Facultatea de Matematică aproximativ 15 minute mai târziu, atunci când 2001/1977 s-a întors acasă. A aruncat bradul pe scara spiralată a blocului vechi cu trei etaje și a început să urle și să plângă până ce mai mulți vecini au deschis ușile de la locuințele lor și au ieșit pe hol pentru a vedea ce se întâmpla iar, în cele din urmă, unul dintre ei a chemat miliția. După finalizarea anchetei la fața locului, trupurile Andei și al lui Matei au fost duse la morgă, iar 2001/1977 a fost internat pentru a fi stabilizat după un nou șoc și o traumă, la Spitalul de psihiatrie, de unde a fost externat într-o zi dimineață de vineri, 4 martie 1977, cu o zi înainte de ziua lui.
Somnul lui 2001/1977 a fost întrerupt de pârîitul aparatului de radio care a reînceput să funcționeze de îndată ce transmisiunea a putut fi reluată. Radioul a bâzîit iar imediat după, o voce de bărbat pe care 2001/1977 a recunoscut-o din transmisiunile din fiecare dimineață, repeta cu un ton de panică: ”Este sfârșitul Lumii !”. 2001/1977 și-a dat seama că afirmația de la radio era, fie în continuarea alteia, fie o concluzie sau un început de frază. În orice caz, atunci și încă cu ochii închiși și întors într-o parte, pe stânga, 2001/1977 a apucat să realizeze într-o fracțiune de secundă că încă nu era mort, că sfârșitul lumii nu se întâmplase, încă, și că cutremurul care avusese loc seara trecută, aproape de ora nouă și jumătate, nu părea să-l fi afectat atât de tare, la prima impresie, pentru că nu simțea frig iar corpul său îi părea întreg. Cu toate astea, 2001/1977 a ținut să se asigure și rapid s-a răsucit pe pernă, s-a întors cu fața în sus și a deschis ochii către tavan, intuind că primul lucru pe care avea să-l vadă de ziua lui urma a a fi lustra din sticlă cu margini din fier și vopsite nergu care atârna în sufragerie. 2001/1977 a deschis ochii și a observat că lustra nu se mișca, deci cutremurul trecuse sau, cel puțin, pentru el. A ridicat capul de pe pernă și a privit, de jur împrejur, pereții camerei în care dormea și a observat că peretele care despărțea sufrageria de camera în care stătuse tatăl său se crăpase către ușă, de sus până jos. S-a uitat la vârfurile picioarelor, așa cum stătea întins în pat și a zâmbit imediat cum a constatat că apucase se împlinească 31 de ani. La radio, aceeași voce bărbătească anunța primele date despre cutremurul din seara de 4 martie, iar conform primelor estimări, acesta trebuie să fi avut magnitutdinea de 7,8 – 8 grade pe scara Richter, cel mai mare cutremur după cel din 1940, s-a specificat la radio și vocea a continuat cu mențiunea că brusc, populația a fost redusă la jumătate sau poate chiar mai puțin de jumătate și că este imposibil de apreciat numărul de morți și nimeni nu știa ce să facă, iar oamenii erau încurajați să sprijine așa cum pot pe cei din jurul lor și să începă operațiuni de salvare pe cont propriu. 2001/1977 s-a întors într-o parte și și-a coborât labele picioarelor peste covorul cafea cu lapte și călcîiele peste ciucurii albi ai acestuia, care acoperau parchetul învechit și care scârțîia. Avea picioarele goale și purta izmene albe cu șlițul larg deschis prin care îi atârna, în afară, penisul, iar în sus purta o bluză de pijama verde cu dungi maron și fir auriu la care era descheiat și care avea gulerul mototolit și îngustat. Stătea pe marginea patului și și-a aplecat capul către pumnii strânși în dreptul frunții, pe care i-a desfăcut și cu palmele și-a dat pe spate părul de pe părți. A rămas cu privirea în jos și și-a văzut penisul ieșit din izmene iar la un moment dat a scos un hohot de râs pe care nu l-a auzit, evident, nimeni: ”Așa cum am spus și mai devreme, pentru cine ne-a ascultat, ar putea fi Sfârșitul Lumii. Sfatul nostru este să nu ieșiți din case decât dacă cineva vă solicită sau vedeți că este necesar ajutorul dumneavoastră pentru salvarea de vieți” s-a auzit, din nou, la radio și imediat 2001/1977 s-a ridicat din pat și s-a îndreptat către baie. În stânga oglinzii, 2001/1977 avea lipit pe faianța de sub prosop un calendar creștin-ortodox, din care a aflat că ziua lui, sâmbătă, 5 martie 1977, coincidea cu cea a Sfântului Mucenic Conon Grădinarul, căruia împăratul Decius i-a bătut cuie în picioare, l-a legat de carul său și l-a obligat să alerge în trapul cailor prin cetate până când a murit, nu înainte de a se ruga, pentru ultima dată, la Dumnezeu. 2001/1977 s-a uitat, după aceea în oglindă, iar de pe raftul de sub aceasta a ridicat un creion dermatograf care rămăsese de la Anda și de a cărui existență nu avusese nici cea mai vagă idee până în acel moment. I-a dat capacul la o parte și pe calendarul creștin-ortodox a încercuit ziua de 5 martie și din acel cerc a pornit o săgeata care a condus către marginea lată, din hârtie, a calendarului. Acolo, 2001/1977 a scris ”31” iar lângă a desenat patru siluete cu cozi și furci reprezentând patru demoni: el, tatăl său, Anda și Matei. Apoi s-a spălat pe dinți și pe față și a ieșit din baie. A deschis ușa șifonierului vechi și greu și de aici a scos o haină din blană de vulpe care fusese a mamei sale. S-a dus cu ea în sufragerie și a întins-o pe masa mare din mijloc, iar dintr-unul dintre sertarele servantei de lângă masă și de sub oglinda lungă din sufragerie a scos o foarfecă de croitorie cu care a tăiat haina de blană în fâșii de diferite dimensiuni și forme și fără niciun sens.
Dar, evident, totul se întîmpla cu un scop.
După ce a tăiat haina în zeci de bucăți, 2001/1977 a luat dintr-o scrumieră mare din cristal care stătea așezată pe aceeași servantă, cheile de la mașina Moskvitch 412 albastră cu care mergea Anda și a tras în urma lui ușa de la intrare a apartamentului, după care a coborât cele două etaje și a ieșit, pentru prima dată în acea zi, afară. Zgomotul tălpilor sale lovind treptele și întunericul au încetat de îndată ce 2001/1977 a pășit peste pragul de la intrarea în bloc și odată cu oprirea zgomotului și apariția zilei, parcă, dintr-o dată, a intrat într-o altă lume în care trebuia să stea cu ochii întredeschiși din cauza luminii puternice și a prafului. Ziua în care a împlinit 31 de ani, 5 martie 1977, a fost cea mai galbenă zi pe care 2001/1977 și-a amintit-o vreodată dar despre care nu se știe să fi povestit cuiva, nici măcar fără să vrea sau prins într-o altă discuție. Pe trotuarul din fața blocului, în stânga și în dreapta, în sus și în jos, se așezase o lumină puternică și de culoare galbenă ca mălaiul, care însă, pentru prima dată în istoria zilelor trăite până atunci de 2001/1977, nu se mai știa de unde venea. Putea să fie de sus sau de jos, dintr-o parte sau din cealaltă, din față sau din spate sau se putea ca însuși voalul din aer din fire grunjoase de praf să fi fost țesut auriu și cu el să fi fost învelit tot orașul, așa cum o eșarfă acoperă un gât în mai multe încercuiri strânse până ce, sufocată, pielea de dedesubt începe să gâdile, la fel se simțea și aerul la fiecare inspirație, iar 2001/1977 și-a imaginat pentru câteva clipe că cineva a cernut cel mai fin nisip și l-a rafinat și subțiat atât cât a putut și după aceea, a ridicat tot orașul și l-a așezat într-o clepsidră cu număr de minute necunoscut, peste care a turnat nisipul și a răsturnat clepsidra către un cap și apoi către celălalt, până ce zidurile orașului au început să se crape și să se dărâme în timp ce acesta plutea, încă, în nisip și dintr-o dată acele mâini care agitau clepsidra s-au oprit și ceea ce a rămas era chiar ceea ce 2001/1977 vedea acum, de pe bordura din fața blocului în care locuia.
2001/1977 a apucat să distingă prin stratul auriu de sfârșit că jumătate din biserica de peste drum căzuse la cutremur sau poate toată biserica și din ea mai rămăsese neclintit un singur zid și clopotnița, ambele pe partea pe care el vedea. În spate, după colț fumul încă se mai ridica dintr-un bloc care, probabil, fusese și el dărâmat de mișcările pământului care se petrecuseră seara trecută. Atunci, 2001/1977 a știut că era posibil ca Moskvitch-ul Andei să fi fost distrus, să fi căzut peste el alte bucăți din clădiri sau poate oameni morți și că el ar fi riscat dacă s-ar fi aventurat să înainteze pe străduța dintre blocul său și Facultatea de Matematică, aproape de bulevardul mare, care trecea prin fața uneia dintre laturile Universității pe care se aflau facultățile de Istorie și Chimie, unde mașina rămăsese parcată și nemișcată de la moartea Andei din iarnă. Cu toate astea, 2001/1977 își dorea mult prea mult ca planul lui să poată să fie pus în aplicare și în cele din urmă să-i iasă, pentru că asta era ultima lui dorință înainte de a dispărea definitiv.
2001/1977 a ridicat de jos o bucată ascuțită de cărămidă portocaliu închis găsită chiar pe mijlocul străzii dintre bloc și Facultatea de Matematică și a pornit către mașină, iar după ce a trecut de colțul străzii, a înaintat pe lângă Facultatea de Istorie și s-a oprit, înaintea mașinii, lângă un pom pe a cărui tulpină a scrijelit cu vârful tăios al cărămizii: ”5-III-77 EU SUNT SFÂRȘITUL”. Cifrele și literele au îndepărtat cu totul scoarța maron închis a copacului și s-au imprimat în alb lucios plin de sevă pe tulpină, iar ce a scris atunci 2001/1977 pe copac poate fi văzut și astăzi, dacă te uiți cu atenție și dacă lumina soarelui vine dinspre Est, până în ora 10. 2001/1977 a aruncat, după aceea, bucata de cărămidă în mijlocul bulevardului și a văzut că, peste drum, din spatele muzeului orașului se ridica un nor gros, galben-mov de fum sau praf sau ambele și deși nu putea realiza ce anume exact se petrecuse acolo, 2001/1977 a presupus că era posibil ca blocul cel mai înalt dintre muzeul orașului și biserica rusă să se fi rupt parțial sau să fi căzut cu totul sau să fi avut loc o explozie în acel loc sau toate în același timp. 2001/1977 a deschis rapid portbagajul Moskvitch-ului și din acesta a scos prelata verde închis cu care își acopereau mașina, uneori, atunci când ploua sau ningea sau dacă erau plecați în vacanță fără mașină. A făcut-o sul și a băgat-o la sub braț iar după aceea, 2001/1977 a trântit portbagajul mașinii și s-a întors cu pasul grăbit, aproape fugind, către casă și în mai puțin de două minute a tras după el ușa de la intrare. A încuiat ușa și s-a uitat pe vizor pentru a se asigura că nu fusese urmărit de vreun vecin sau de către altcineva. 2001/1977 a desfăcut prelata mașinii pe lățimile căreia fusese inscripționat cu vopsea albă același număr de înmatriculare ”2-B-2246” și pe margini avea lipite patru triunghiuri roșii și de dimensiuni mici, reflectorizante. A răsucit prelata și de la mijlocul uneia dintre lungimi a păstrat în afară șiretul cu care se lega de sub mașină, pe care și l-a prins în jurul gâtului, iar cu aceeași foarfecă de croitorie lăsată pe servanta din sufragerie a început să decupeze bucăți întregi de material din prelată, până ce bucățile cele mai mari, lățimile și cealaltă lungime au căzut cu totul, iar 2001/1977 a rămas acoperit cu o pelerină cu glugă, făcută de el din foarfecă și care i se prindea în jurul gâtului iar pe spate avea două triunghiuri reflectorizante. În timp de tăia materialul din care fusese făcută husa, 2001/1977 a avut grijă să înlăture numerele de înmatriculare pictate pentru a nu se putea face nicio legătură între el și ceea ce urma să facă și după ce a terminat, a întins noua pelerină, cu spatele, pe masa din sufragerie și a ieșit pe balcon de unde s-a întors cu un borcan mare, plin cu aracet alb în care era o bucată de stinghie cu care se amesteca conținutul și se aplica pe diverse obiecte. 2001/1977 a întors, pe rând, bucățile tăiate din haina de blană a Andei. Le-a înșirat pe masă, în jurul pelerinei din prelata mașinii și, cu stinghia albă, le-a uns cu aracet pe spate după care le-a aplicat pe spate, pe marginile din față și pe gluga pelerinei, după care le-a presat cu ambele mîini, lăsându-și aproape toată greutatea pe fiecare dintre aceste bucăți de blană, timp de aproape un minut. Pelerina arăta ca un mozaic din bucăți de blană suprapuse pe un material gros și verde închis, iar 2001/1977 a lăsat-o încă o dată întinsă pe masa din sufragerie și a ieșit din nou pe balcon, de unde s-a întors cu mai multe lanțuri, un buzdugan artizanal, o pânză de bomfaier, un lanț de bicicletă, un cuțit lung de vânătoare, un mâner din fier cu zimți care se folosea pentru înlăturarea boabelor uscate de porumb de pe coceni și o secure. 2001/1977 a ridicat pelerina făcută de el de pe masa din sufragerie și s-a îmbrăcat cu ea. I-a legat șiretul în jurul gâtului și a strâns-o, în jos, în jurul corpului iar pe dinafară și-a pus un lanț în talie în loc de curea pe care l-a fixat pe șolduri, prinzându-i două dintre ochiuri cu un lacăt greu care-i atârna chiar pe marginea din stânga a bazinului. Alte două lanțuri și le-a trecut în diagonala umărului stâng cu coastele din partea dreaptă și cea a umărului drept cu coastele din partea stângă. Pe unul dintre lanțuri și-a prins buzduganul iar pe celălalt mânerul cu zimți și pânza de bomfaier, iar în lanțul din talie și-a pus secera într-o parte și cuțitul de vânătoare în cealaltă și lanțul de bicicletă și l-a atârnat de umărul drept. 2001/1977 a scos dintr-unul dintre sertarele servantei niște ochelari de soare pe care i-a pus la ochi și peste aceștia și cap a tras gluga după care s-a dus să se privească în oglindă. Era încălțat cu bocanci maron cu talpă din placaj și purta niște pantaloni indigo de trening cu dungă în față iar pe deasupra avea pelerina care i se crăpa frontal, iar în spate îi atârna ca o trenă. În partea stângă a șoldului avea prinsă securea și în dreapta cuțitul de vânătoare. Mânerul cu zimți și pânza de bomfaier îi atârnau în stânga sternului și în dreapta buzduganul, iar de umărul drept avea prins lanțul de bicicletă. 2001/1977 s-a privit în oglindă drept în lentilele ochelarilor de soare și după câteva secunde de uitat în oglinda de pe hol a descuiat ușa de la intrare și a iești fără să mai tragă, în urma lui, zăvorul.
Probabil că 2001/1977 nu se mai aștepta să se mai întoarcă în viața acasă, deși poate că pe undeva spera, dar cu toate astea deznodământul a ceea ce a urmat sau mai bine spus lipsa acestuia, avea să-l surprindă cu totul.
A împins ușa de la intrarea în scară și a întors capul către dreapta, înspre trotuarul de peste drum de Universitate unde, la intersecția cu bulevardul mare, în locul în care pe colț, până cu o zi în urmă fusese un bloc înalt și curbat, acum se transformase într-un nor de praf aburos și greu care se ridica în aer și umplea strada dintre colțul Facultății de Matematică și blocul în care locuia 2001/1977, cu un val cald de ceață înecăcioasă care îi făcea pe oameni să-și ferească capetele ca de un suflu încins care le-ar fi ars fețele și le-ar fi oprit respirațiile, căutând cu disperare, din gât, o ieșire în sus sau în jos, în stânga sau dreapta sau pe diagonale pentru a inspira. 2001/1977 a înaintat pe trotuarul de pe aceeași parte cu blocul, cel mai probabil, căzut, iar imaginea i s-a îngălbenit dintr-o dată și încețoșat ca într-o furtună de nisip care s-ar fi ridicat de undeva de lângă mare și ar fi căzut în mijlocul orașului. Pe trotuar, din sensul opus, 2001/1977 aproape că era lovit de figuri de bărbați și femei cu expresii schimonosite de teroare și panică, murdare de praf gri și noroi și păreau cicatrizate de șiruri și șiroaie de sânge care le curgeau din guri, nasuri, arcade, capete și obraji și privind lumina soarelui care se simțea dar nu se întrezărea printre milioanele de fire de praf, părea că cel mai aprig demon ar fi deschis un rotund în mijlocul pământului și chiar pe locul acelui bloc și prin el ar fi eliberat pe Pământ sufletele torturate pentru a face loc să absoarbă altele iar cele care se ciocneau de 2001/1977 erau chiar acelea care trecuseră printr-o perioadă lungă de chinuri, într-un infern clocotit în care aerul se transformase în picături calde care înmuiau marginile scoarței terestre, iar, acum, în sfârșit, ajunseseră să vadă lumina unei zi oarecare sau, cel puțin, ceea ce le părea a fi. 2001/1977 a înaintat pe trotuar neclintit de aparițiile disperate care veneau către el și cu lentilele ochelarilor de soare acoperite cu un strat gros și galben de praf, realitatea i se descompunea într-un caleidoscop apocaliptic căruia nu reușea să-i deslușească sensul și direcția. A simțit sub talpa bocancilor bucăți de piatră, beton și cărămidă cum se striveau sub pașii lui și atunci când a ajuns în colțul intersecției și-a dat seama că blocul nu mai era la locul lui și că fusese înlocuit cu mormane de piatră, obiecte personale, mobilier și cadavre. Piatra și resturile de viață care se revărsaseră din blocul din colț ocupaseră tot bulevardul principal, până la intrarea în clădirea de peste drum, iar fragmente mai mici căzuseră și pe străduța dintre Universitate și trotuarul pe care venise 2001/1977, dar blocul se prăbușise, în principal, peste bulevard, iar din el rămăseseră în picioare doar două ziduri, cel de lângă blocul în care locuia 2001/1977 și un altul care avea muchia lipită de cea a acestuia, ca un cub din care mai rămăseseră două înălțimi, iar blocul arăta ca un tort pătrat de înghețată care s-a topit și a fost zdruncinat într-o parte și, astfel, s-a răsturnat iar din el nu mai rămăseseră în picioare decât doi pereți din marțipan. În jurul dărâmăturilor se făcuse, deja, un cordon de milițieni și pompieri sau mai bine zis, câțiva milițieni și pomiperi încercuiseră zona într-un mod dezorganizat și fără un plan concret de acțiune și salvare strigând unii la ceilalți peste pietrele sfărâmate și așteptând ordine concrete, intrevenind doar în cazul salvărilor imediate, vizibile și fără să declanșeze săpături sau înlăturarea bucăților distruse.
De peste tot se auzeau oameni tușind, înecați de norul dens de praf aproape auriu, ca un gaz toxic care ar fi cuprins întreaga zonă. Astfel, lui 2001/1977 nu i-a fost greu să se amestece printre cei ce așteptau să intervină și într-o clipă s-a făcut nevăzut, a urcat peste mormanul de dărâmături și a dispărut lăsând în urma sa doar praful gros. A avansat și a început să se cațere și a ajuns undeva la nivelul etajului al doilea al blocului, iar de jur împrejurul său parcă cineva ar fi plantat niște fumigene și le-ar fi aprins pe toate chiar în acel moment, iar 2001/1977 nu vedea la o distanță mai mare de treizeci sau patruzeci de centimetri în orice direcție. Bucăți de pereți din care ieșeau sârme, porțiuni de gresie și faianță, dulapuri, șifoniere, paturi, mese din bucătării și sufragerii, oglinzi, vitrine, covoare, căzi și vase de wc, uși dărâmate, țevi din care încă mai ieșea apă și cadavre se amestecau într-un moloz moale, ca un noroi care apăruse într-un mod misterios și asta doar pentru că zidurile se rupseseră și totul căzuse și urcând printre rămășițele umii schimonosite, lui 2001/1977 i se contura și mai bine ideea că în afara ordinii viața nu era decât un pământ întunecos, alunecos și mirositor, umflat de stropi invizibili ce înșiraseră în noua dezordine sufluri, obiecte și morți fără de care existența așa cum o știuse el până atunci nu s-ar fi întâmplat vreodată. 2001/1977 urca din ce în ce mai greu și îi era imposibil să facă vreun pas în sus fără a se sprijini de obiectele sau zidurile aruncate la întâmplare de cutremur. Șiroaie proaspete și calde de sânge ieșeau de sub pietre și dărâmături, iar 2001/1977 a înțeles atunci că cei mai mulți dintre oameni dorm la ora 21:15 – 21:30 sau, în orice caz, sunt gata băgați în pat, judecând după faptul că cei mai mulți morți și întinși printre resturi erau îmbrăcați în pijamale sau cămăși de noapte. 2001/1977 a început să adune de pe jos și de pe mâinile, din urechile și de la gâturile morților toate bijuteriile din aur pe care le găsea, lanțuri, brățări, cercei, inele pe care le vărsa în buzunarul pantalonilor de trening. Lanțurile le scoatea prin smulgere de la gâturi, la fel și brățările, cerceii îi trăgea pur și simplu din urechi, iar inelele le trăgea de pe degete. De pe unele degete inelele ieșeau, de pe altele, însă, nu și atunci 2001/1977 a continuat să se plimbe pe mormanul format din dărâmăturile fostului bloc cu cuțitul de vânătoare scos de la brâu și în mâna stângă, iar atunci când inele nu se trăgeau ușor de pe degete, în special la bărbați, le tăia degetele cu totul. După amputarea degetelor, din unele mîini mai ieșea un jet scurt și gros de sânge roșu închis care se împrăștia pe locul cel mai apropiat de cadavru și acesta era un semn că persoana respectivă nu murise cu mult timp în urmă. Din alte corpuri, însă, nu mai curgea sânge deloc și acest lucru îi spunea lui 2001/1977 că acele persoane trebuie să fi murit, pe loc, în timpul cutremurului. Peste tot în jurul lui de sub moloz se auzeau zgomote și văicăreli, strigăte de ajutor și plânsete, iar 2001/1977 nu-și putea da seama de unde veneau, cu exactitate, aceste sunete dar știa că de undeva din jos și din stradă lumea adunată se uita la blocul revărsat peste stradă, ca la un munte dintr-un colț al Iadului sub care sufletele își dădeau ultimele răsuflări ale chinurilor veșnice.
chiloți, tricou și mai ales model 0937
Când a ajuns aproape de partea de sus a ceea ce mai rămăsese din bloc, aproape cocoțat pe vârful maldărului de moloz, 2001/1977 a fost prins de deasupra gleznei stângi de o mâna firavă. S-a uitat în spate și a văzut un copil blond, tuns scurt, cu cărare într-o parte și ochii albaștri, nu mai mare de zece ani, îmbrăcat cu o pijama ruptă la umeri și murdară de noroi și praf și cu fața mâzgălită ca și cum ar fi stat în fum. Buzele le avea murdare de noroi amestecat cu sânge, ochii lăsați și cu pielea vânătă în jurul lor, iar maxilarul îl avea încleștat într-un tremur din tot corpul ce părea a fi a frig, traumă, rană, disperare sau, cel mai probabil toate acestea la un loc. 2001/1977 s-a uitat fix în ochii căzuți ai copilului, a scos securea din lanț și cu mânerul strânz în mîna stângă i-a tăiat acestuia mâna de sub încheietură iar în urma unui reflex imediat, mâna i-a rămas prinsă de picior. Copilul a deschis gura într-un urlet sâsîit de durere ca sunetul unei pisici ce-și caută apărarea și a deschis gura plină de sânge amestecat cu noroi și atunci 2001/1977 a remarcat că acesta nu mai avea dinți. Sau, cel puțin, nu se mai vedeau. După strigătul surd de durere, copilul și-a recăpătat glasul și a început să urle atât de tare și atunci, pentru a nu fi auzit, 2001/1977 i-a înfipt cuțitul de vânătoare în creștetul capului. Un pârîit scurt s-a auzit atunci, ca o varză despicată dintr-o lovitură cu o lamă bine ascuțită, iar prin gușă i-a ieșit vârful cuțitului. Copilul a deschis gura într-un ultim suflu și prin ea a scos afară o limbă imensă și a vomitat ultimele șiroaie de sânge pe care le mai avea în corp peste un capac de toaletă, în care și-a întins, mort, capul. Din mâna tăiată i-a mai pulsat din capilare un rest roșu deschis de sânge care i-a umplut partea din spate a bocancului lui 2001/1977 cu puncte mici și multe de sânge oxigenat. 2001/1977 s-a aplecat, atunci, și s-a întors, iar cu piciorul stâng și ținând cu mâna dreaptă cuțitul de mâner, a împins în umărul copilului iar lama cuțitului i-a ieșit din cap cu un nou pârîit și corpul i-a alunecat cu totul în jos pe mormanul de moloz, fața și capul ștergându-se de capacul alb de toaletă și întinzând sângele pe acesta ca și cum cineva ar fi venit cu o cârpă și ar fi întins cu mișcări circulare sângele de acolo. 2001/1977 a urcat în continuare și în vârful movilei de moloz a găsit o femeie foarte în vârstă, în jur de 80 de ani, prinsă cu picioarele și corpul în mâl și cu o ușă cu geam din interiorul unui apartament la nivelul gâtului și atunci când l-a văzut femeia i-a spus cu o vocea sfârșită:
- Ajută-mă, scoate-mă de aici !
Femeia avea părul alb cu bucle făcute, ochii verzi aprins iar peste pleoape îi străluceau două linii de fard portocaliu care pe alocuri se întunecau atunci când culoarea se cufunda în șanțurile ridurilor de peste ochi, iar prin toată ceața din jurul dărâmăturilor, părea că o felină cu ochii lucioși trăgea să moară în fața lui 2001/1977. În urechi avea doi cercei mari din aur cu pietre mov în mijloc și la gât purta un lanț gros, tot din aur, cu zale plate. Avea fața rotundă și privirea încă agilă, cu cearcăne negre sub ochi și de pe fața ei se înțelegea că fusese o femeie educată care venise dintr-o familie bună sau că își formase una, că avusese o viață despre care cei mai mulți ar fi zis că ar fi fost una bună și lipsită de griji, dar care o consumase peste așteptările oricui.
- Cum vă numiți ?, a întrebat-o 2001/1977, iar femeia i-a răspuns: ”Alecsa, de la Alecsandrina Tretinescu”.
- Uite, Alecsa, azi o să mori. Nu ai murit la cutremur, dar eu o să te omor, i-a spus 2001/1977 și imediat ochii femeii s-au umplut de lacrimi care puteau fi de tristețe, de bucurie , de spaimă sau de îndeplinire a unei profeții pe care o aștepta și care, în sfârșit, ajunsese la ea. După, a răsuflat ușurată, ca și cum acceptase ceea ce urma să i se întâmple, dar a mai avut o singură nelămurire:
- Dar dumneata cine ești ? l-a întrebat pe 2001/1977 și el i-a răspuns: ”Eu sunt sfârșitul acestei lumi. Am să iau pământul și verdele, albastrul și apele și în urma mea va rămâne un negru de nimic. Dar ca să iau totul am nevoie de imagini din această lume și în loc să te omor pe loc, te voi ruga să faci ceva pentru mine și astfel, îți voi da și ție o ultimă șansă ca să ieși împlinită din viața asta”.
- Ce vreți să fac ? a continuat bătrâna și atunci 2001/1977 i-a spus: ”Spune-mi ce vezi acum”.
Bătrâna și-a mutat privirea înspre gol, peste umărul lui 2001/1977 și pentru câteva clipe a privit în neant, în torsiunile de fum și praf care se ridicau de jos, din clădire. Apoi a continuat:
- Erau cei mai albi pereți pe care i-am văzut vreodată, chiar și până acum. Văruiți cu un var într-un strat gros, peste peretele din pământ legat prin ochiuri de ierburi și paie întortocheate și împletite între ele în mici găurele în formă de romb, ca la cărțile de joc. Nu știu când fuseseră văruiți pereții din cameră, cred că cu mulți ani înainte, pe vremea lu` străbunicu, asta înseamnă undeva pe la 1800. Știu asta pentru că pereții nu aveau niciun miros. Și nici camera. Era cea mai lipsită de orice fel de miros cameră, parcă nimeni nu ar fi trăit vreodată acolo și nimic nu ar fi existat înăuntru. Iarna făceau focul în bucătărie și deschideau ușa de la sobă în cameră și atunci se făcea un miros de lemn ars și imediat după urmau sărbătorile, Crăciunul și anul nou și după sărbători nu mai urma decât iarna lungă și grea, dar mirosul de lemn ars mă bucura și așa mi-a rămas pentru că știam că urmau sărbătorile. Pereții albi erau foarte călduroși iarna și reci vara, iar aproape de sobă erau atât de fierbinți, încât îmi amintesc că de multe ori m-am întrebat, când eram mică, cum se făcea de nu luau foc. Și din ce erau făcuți pereții ? Încă mă întreb din ce sunt făcuți pereții și mă gândesc acum că din cauza lor am ajuns aici. Camera avea patru geamuri și cred că de atunci nu am mai intrat în vreo cameră cu patru geamuri, iar în viața mea am călătorit aproape prin toată Europa. Fereastra din stânga mea, chiar lângă pat și înaintea sobei avea vederea către fața casei care era orientată către nord și aici nu ajungea lumina aproape în niciunul dintre momentele zilei, iar pe afară peretele era rece și umed iar la baza acestuia încolțeau, mereu, mușchi verde închis cu rădăcini maron închis și apoase. În spatele meu aveam fereastra care dădea către curtea de la intrare și de la magazia veche, iar în după-amiazele de vară, prin perdeaua albă și rigidă din pânză topită cu ochiuri pătrate, lumina galbenă transformată de două mîini divine ar fi apucat soarele și l-ar fi strâns la un piept atotputernic după care l-ar fi mutat în locul în care stă dimineața pe cer, iar în locul lui ar fi lăsat o oglindă a după-amiazei din cel mai scump aur, din care razele soarelul se reflectau într-o nouă culoare, către pământ, iar Pământul nu s-ar fi învârtit, de fapt, în jurul lui, timpul nu ar fi existat și totul ar fi fost, de fapt, o iluzie a unor oglinzi bine bătute în cer, pătrundea prin aceste ochiuri și pe zidurile cele mai albe desena pătrate strălucitoare și prețioase și care făceau ca pereții imaculați să lucească în valuri sticloase prăfuite cu aur, de fiecare dată când geamul era deschis și aerul cald mirosind a legume era bătut de briza dinaintea serii în cameră. Apoi era fereastră care ieșea în prispă și curtea mare și pe care lumina intra în cameră toată ziua, până puțin după ora prânzului, iar pe ultimul perete, cel pe care îl vedeam stând din pat, deasupra radioului era geamul dintre camera de zi și bucătărie. Marginile și ramele erau strâmbe și lăsate în jos fiindcă așa fusese decupat peretele din împletituri și chirpici, iar geamul se deschidea, prin împingere, către bucătărie. Deasupra geamului dintre cameră și bucătărie atârna o icoană veche din lemn, ștearsă și cu un strat unsuros de timp, cu Sfinții Împărați Constantin și Elena. După aceea închid ochii și nu rămân cu nicio imagine. Asta, cred, pentru că nu am nevoie de una, fiindcă simt cum o căldură protectoare mi se întinde din stern, prin coaste, în tot corpul și stau cu capul întins, paralel cu tavanul. Apoi aud păsările, deschid ochii și văd cele patru cârlige din fier ce atârnă în jos din tavan: două deasupra patului în care stau, paralele cu fereastra din fața casei și două paralele cu geamul din spatele casei, cel dinspre prispă. Fiecare două dintre cârlige sunt legate între ele cu sfori din cânepă pe care se pun hainele la uscat. Iar de unul dintre aceste patru cârlige, cel de deasupra pernei pe care stau cu capul întins, atârnă o colivie în care zburdă între cele două bețe prinse în gratii, doi scatii. Nu-mi aduc aminte numele lor, poate nici nu au avut vreodată. Iar apoi, e întuneric, urmează nimic și parcă adorm între amintiri iar cineva îmi schimbă filtrul de redare și când mă trezesc am în fața ochilor un plan apropiat. Nu știu nici dacă a trecut timp după imaginea cu camera și nici dacă mai e până la ea, dacă se întâmplă amândouă deodată sau poate chiar nu au vreo legătură între ele, pentru că tot ce văd e, de deasupra, colivia. Are forma unui paralelipiped și înălțimea destul de joasă pentru ca cei doi scatii să zboare și mai mult sar prin colivie, se prind cu ghearele de margini și apoi se urcă pe cele două bețe dintre gratii și sar de pe un băț pe celălalt, unul prin fața celuilalt și după ce își găsesc locurile fluieră și cântatul lor se poate auzi din curte. Cei doi scatii au trăit doi sau trei ani și niciodată nu am știut dacă erau băieți sau fete sau mascul și femelă. De deasupra le văd spatele cu puf galben-verzui închis și acoperite de aripi cu pene mici și în straturi, ca niște dinți, de culoare negru cu gri și alb, pe care nu le-au întins niciodată. Le văd cozile scurte și sub stinghiile din lemn murdare de excremente uscate de pasăre, pe placajul de pe fundul coliviei, văd stratul de nisip încins de razele după-amiazei iar în mijlocul coliviei sunt două capace, unul roșu, din plastic și unul auriu din aluminiu. În cel din plastic e apă și pe fundul acestuia sunt două excremente de pasăre iar pe apă plutește un puf ce pare de culoare alb. Capacul auriu e plin cu semințe de mei, iar eu mă concentrez să zăresc măcar un singur bob de mei nespart, dar nu reușesc. Sau nu reușesc în timp util, pentru că văd cum ușița coliviei se deschide, iar înăuntru își face loc mâna bunicii mele pe care o recunosc după petele maronii de pe degetul arătător al mîinii drepte, sub unghia degetului arătător și după inelul de argint în care este sculptat chipul Maicii Domnului care stă cu capul aplecat în partea dreaptă și căreia îi curge o lacrimă pe obrazul stâng. Bunica trage, prima dată, pe ușiță capacul din plastic și apoi bagă din nou mâna și trage și capacul cu coji de mei, iar eu rămân cu privirea fixă printre păsări și urmează un moment de gol în care nu văd decât nisipul și dacă mă concentrez pot să-i simt căldura pe buricele degetelor. Îmi închid ochii și inspir și din căldura din degete mi se adună toată viața mea și începe să mi se miște în piept și pot să simt fiecare clipă a ființei mele dar nu pot și nu vreau să mai văd nimic. Apoi îmi deschid ochii și îmi văd sfârșitul deasupra mea. Sunt aici, blocată între dărâmături și te văd pe tine ca pe un înger al morții, o siluetă neagră în mijlocul unui abur galben și strălucitor și ai o aureolă neagră acoperită de o glugă din care ies fire de blană și sub care sunt adunate toate nenorocirile prin care am trecut, pe care le-am văzut și de care am auzit, în tot timpul în care am trăit. Îți văd conturul gurii și al bărbiei și de sub glugă îți strălucește vârful nasului și ai o respirație dogoritoare și împuțită și știu că înainte ca să apuc să mă mai gândesc o singură dată la mine totul va fi negru.
ilustrație de Alexandra Maftei
- Dar spune-mi, Alecsa, ești fericită pentru că înainte să mori ai putut să vezi ? Ești norocoasă, cei mai mulți dintre oameni nu știu exact momentul în care vor muri și nimeni nu e niciodată pregătit, dar tu ai avut acest privilegiu, a întrebat-o 2001/1977 iar bătrâna i-a răspuns cu vocea înecată în lacrimi: ”Da, mulțumesc”.
2001/1977 și-a dat, apoi, jos de pe lanț pânza de bomfaier pe care a potrivit-o pe fruntea femeii, a apăsat dintr-o dată peste ea și a început s-o frece de os în față și în spate. Zimții pânzei de bomfaier au crăpat pielea femeii și la început două șire slăbite de sânge închis i s-au scurs, încet, pe tâmple, și păreau că ar fi fost ultimele zvâcniri de sânge rămas neînchegat dintr-un corp, deja mort. 2001/1977 i-a apăsat cu mâna dreaptă pe creștetul capului și a apăsat pe mânerul din lemn al bomfaierului, iar atunci Alecsa a început să urle cu sunetul sfârșit al unui internat bolnav de cancer în stadiu terminal pentru care morfina nu-și mai făcea efectul și tot ce îi mai rămăsese era agonia ultimelor clipe de viață. După ce a apăsat pe bomfaier, zimții metalici i-au pătruns osul frontal al capului și atunci Alecsa și-a închis ochii și a țipat atât cât a putut de tare, iar 2001/1977 nu s-a grăbit să-i despice capul cât mai repede, gândindu-se, probabil, că suferințele bătrânei vor fi confundate de către cei de jos cu cele ale altor victime ale cutremurului. Femeii i s-au înroșit dintr-o dată gingiile iar gura i s-a umplut de sânge și șiroaie roșii de diverse nuanțe au început să-i curgă rapid peste dinți, capilarele din ochi i s-a spart iar lacrimi de sânge îi curgeau prin colțurile ochiilor și din nas, pe măsură ce pânza de bomfaier se adâncea în craniul ei. 2001/1977 avea palma dreaptă înroșită de cât de tare apăsa pe mânerul bomfaierului care îi făcea ca în braț să simtă o trepidație și să audă un pârîit continuu în timp ce zimții pânzei toceau oasele bătrânei din al cărei cap au țâșnit, la un moment dat cu presiune, subțiri și silențioase ca dintr-un pulverizator al unei sticle de parfum, jeturi microscopice de sânge care i-au pătat gluga și bucățile de blană de pe pelerina lui 2001/1977. Atunci când pânza de bomfaier îi tăiase deja jumătate din cap, ajungând până în dreptul urechilor femeii, 2001/1977 s-a ridicat în picioare și a rămas aplecat, a călcat-o cu bocancul stâng pe piept și cu ambele mâini a tras atât cât de tare a putut de calota despicată a capului ei, care a pârîit puternic atunci când s-a desprins, ca un braț de nuiele uscate prinse în brațe și frânte prin strângere. 2001/1977 a rămas cu osul din partea de sus a capului și cu părul femeii în mâna dreaptă pe care o ținea ridicată în sus, iar din spate i se distingea silueta printre norii deși de abur galben ai ceea ce păreau ultimele zile ale orașului. 2001/1977 stătea cu picioarele desfăcute, cu capul lăsat pe spate și cu privirea ridicată către cerul care dispăruse în praf, iar în mâna ținea osul capului femeii ca pe un prim pas al desfășurării planului său. Apoi a aruncat osul, la întâmplare, printre alte dărâmături și s-a aplecat asupra corpului ei care trepida și horcăia, cel mai probabil prin blocarea unor anumite reflexe. Avea ochii dați peste cap și pupilele albe, iar de la jumătatea frunții, în sus, i se vedea creierul cum pulsa în ambele emisfere. 2001/1977 și-a dat jos de pe umăr lanțul de bicicletă și l-a înfășurat în jurul creierului femeii ale cărui circumvoluțiuni s-au înnegrit imediat ce vaselina cu care fusese proaspăt uns lanțul a început să se scurgă. 2001/1977 i-a pus din nou talpa bocancului a piciorului stâng peste piept și cu ambele mâini a tras puternic de celălalt capăt al lanțului. Un zgomot ca de cearșaf sfâșiat s-a auzit, atunci și corpul lui 2001/1977 a vibrat de parcă ar fi simțit că prin puterea lui un alt organism a încetat să existe, atunci când creierul femeii a ieșit cu totul dintre oasele capului rămase întregi și din el îi atârnau ochii verzi-apins care fuseseră absorbiți prin smulgere, prin orbite. 2001/1977 a desfăcut creierul din lanț și l-a lăsat să cadă lângă piciorul lui drept, după care l-a strivit cu bocancul drept, cu ușurința cu care ai călca peste un măr copt iar acesta s-ar transforma imediat într-o pastă care în loc să fie gălbui-bej așa cum este culoare mărului, era roz-albicioasă și cu firave firicele roșii, culorile creierului. După aceea s-a aplecat pentru ultima dată pe vine și cu lama cuțitului de vânătoare i-ar retezat ambii lobi ai urechilor, din care a desfăcut, pe rând cerceii mari din aur și cu pietre mov și i-a băgat în buzunarul drept ai pantalonilor de trening după care a tras fermoarul.
mixed media de Andronis
2001/1977 a coborât de pe mormanul de dărâmături iar jos, pe bulevard, câteva salvări, două mașini de pompieri și una a armatei ajunseseră în fața blocului și cu toții păreau că se aflau în fața unui plan minim conform căruia ar fi trebuit să înceapă salvările victimelor cutremurului. Jos se adunaseră în jur de o sută de oameni și în timpul în care făcea ultimii pași înainte de ieșirea dintre ruine, 2001/1977 a văzut cum toate privirile erau ațintite către el fără ca cineva să se uite, de fapt, la el și, de parcă ar fi fost invizibil, oamenii căutau semne de viață prin el și în jurul lui, fără ca cineva să bănuiască că, de fapt, 2001/1977 era cel care venise acolo pentru a le lua ultimele speranțe și că în jurul lui nu avea cum să existe viață, că de fapt un demon a coborât din cer în mijlocul lor iar oamenii nu au știut că el era răul și că niciun ochi sticlos și limpede nu putea clipi în jurul lui. Așa că oamenii nu l-au observat ajungând printre ei, iar unii dintre ei l-au bătut pe umăr, bucuroși fiind că încă mai exista viață după cutremur sau crezând că nu sunt singurii care fac eforturi pentru a-i salva pe cei cuprinși de nenorocire și astfel simțind nevoia să-l încurajeze și să-i mulțumească.
2001/1977 avea să le răspundă aducând asupra lor un cer negru pe care cu toții l-au văzut, dar care nimeni nu a știut ce a fost. A traversat bulevardul mare și și-a îndreptat pașii către zona veche a orașului, înaintând spre muzeul în spatele căruia observase cu ceva timp în urmă, atunci când a coborât pentru a lua prelata din mașina Andei, că se întâmplase ceva. 2001/1977 a ajuns pe partea cealaltă a bulevardului, mergând cu gluga mult trasă peste frunte, cu capul în jos și pelerina descheiată, iar din față ultimul vânt argintiu și tăios, ca înainte de o lungă perioadă glaciară, îi umfla pelerina în partea din spate în valuri ale căror creste păreau să înece pentru totdeauna toate resturile, rămășițele și ultimele răsuflări alea lumii așa cum oamenii o văzuseră pentru ultima dată, cu o seară înainte. În urma lui 2001/1977, peste blocul dărâmat și deasupra capului său, s-au adunat la prima rafală de vânt și din sens opus norii cei mai negri pe care chiar și imaginația omului i-a încolțit în vreo minte. Erau negri ca bucăți din latex cald care ar fi fost modelate după formele norilor și aruncate, compacte, pe cer și răcite în razele invizibile ale soarelui care nu mai ajungeau peste orașul distrus de cutremur și astfel acești nori negri și artificiali care contrastau cu aerul din fum auriu și irespiarbil ca niște pete negre de ulei plutind și căutându-se unele pe celălalte peste luciul laptelui dintr-o oală întinsă, se adunau și se contopeau ca niște magneți cerești iar sclipirea formelor lor rotunjite se schimba în funcție de felul în care ei se contopeau iar în spatele lui 2001/1977 părea că s-ar fi deschis o râpă mare al cărei întuneric ar fi înghițit dintr-o dată jumătatea trecută a orașului. Atunci 2001/1977 s-a oprit și a privit norii și lumea de sub ei care încerca să se salveze, dar știa că sfârșitul lumii nu trebuia să se întâmple chiar în acel moment. Și-a dat jos buzduganul și cu el a lovit norii negri și lucioși în patru locuri din care au țâșnit flăcări și s-au făcut găuri de foc din care au ieșit patru capete din aur de râși care au făcut ca cerul să sune atacul unei feline. Animalele priveau în direcții diferite și oamenii de jos nu le puteau vedea din cauza fumului dărâmăturilor, dar le auzeau zgomotele care au fost în cele din urmă acoperite de un val de plânsete al celor prinși între pietrele blocului și al celorlalți din jurul lui. Râșii aveau urechiile din diamante mici și ascuțite și cel mai probabil nu ar fi existat obiect care să poată rezista tăișului lor, iar bărbiile și mustățile la fel, iar în jurul gâturilor aveau gulere mari și groase tot din diamante. Aveau capetele din aur și ochii din safire mari și de culoare verde aprins iar dungile feline de pe capete, boturi și fălci erau din rubine mici și îngrămădite unul lângă celălalt astfel încât le luceau prin blana de aur. Apoi râșii au deschis gurile și din colții lor de platină au lăsat să curgă, printre răgetele cele mai crunte, șiroaie de lavă care a căzut din loc în loc peste ruinele blocului căzut și astfel s-au aprins focuri și s-au auzit bubuituri urmate de strigătele neajutorate ale oamenilor care atunci s-au grăbit atât cât au putut iar salvatorii aproape că și-au lăsat ultimele suflări încercând să scoată de acolo sufletele rămase, încă, în viață.
colaj digital de Tristan
Apoi, 2001/1977 a privit râșii în ochi și a rotit de două ori buzduganul deasupra capului și atunci din cer s-au auzit scrâncete ca de pisică lovită și speriată, iar râșii și-au ascuns capetele de aur în norii negrii și au luat și cu ei flăcările care împânziseră cerul și imediat norii din negru lucios au început să se transforme în fum gri și au dispărut în aburi albi ca de nori, lăsând loc razelor de soare deasupra pâclei de praf auriu din jurul și de deasupra blocului căzut și cerului sticlos și rece de început de martie.
2001/1977 s-a mai uitat o dată la blocul căzut peste bulevardul mare, chiar lângă casa lui și s-a întors rapid pe călcîie și cu mâna dreaptă și-a tras gluga peste frunte și cu voce tare, dar nu suficient de tare încât vorbele lui să poată trece de blana ce înconjura cusătura din marginea fostei prelate care îi acoperea capul: ”N-am să mai văd niciodată locul ăsta !”
Din nou, 2001/1977 se înșela. A mai mers câteva zeci de metri și apoi, atunci când a ajuns în dreptul a două blocuri înalte și scobite în interior a făcut dreapta pentru a ajunge la strada din spatele muzeului orașului, de acolo de unde văzuse că ieșea fum și de îndată ce a pus talpa bocancului pe această mică stradă, a simțit cum piciorul i s-a îngropat în zăpada ultimei ierni. Pe stânga, de la jumătatea străzii și până după colț în locul în care cu o zi în urmă fusese unul dintre cele mai mari blocuri cu colț rotund din oraș, acum rămăsese doar un munte de pietre și var, saltele, grinzi, mese, rame și cadre de geamuri și tocuri de uși din mijlocul căruia țâșnea cu viteză un jet de zăpadă care se ridica în cerul alb iar din el fulgi de zăpadă nebătuți de aer se așezau peste piatra cubică a străzii, peste toate cele rămase din bloc și peste hainele morților striviți de ziduri și întinși pe trotuar sau pe oriunde. Aerul înțepa cu ace din gheață la fiecare respirație și prin iarna deasă și stratul gros și scârțîitor de alb care se așezase pe jos și de pe pereții clădirilor rămase în picioare de pe acea stradă mică și îngustă, 2001/1977 a întrezărit în capătul ei, chiar lângă colțul pe care fusese blocul, treptele și zidurile de jos de la Biserica Rusă ”Sfântul Nicolae”. Nu a apucat să observe dacă biserica rămăsese în picioare sau dacă căzuse și ea în urma cutremurului, cu atât mai mult cu cât în jurul zidurilor de la intrare era plin de cărămizi și betoane dărâmate, frânte și cu fiare printre ele și nu se mai înțelegea dacă acele materiale proveneau din blocul căzut sau dacă aparținuseră, cândva, bisericii.
colaj digital de Tristan
Apoi 2001/1977 a alunecat cu călcâiul drept prin stratul gros de omăt și atunci a căzut pe spate și cu osul capului din dreptul creierului mic a căzut peste fruntea unui bărbat mort. 2001/1977 a văzut atunci cum fulgii de zăpadă cădeau peste el ca într-un tunel de amintiri în care ar fi intrat și prin care, de fapt, el s-ar fi deplasat iar fulgii de zăpadă ar fi fost tot timpul acolo, fixați pe pereții cilindirici ai tunelului. A întors capul către stânga, căutând cu privirea treptele bisericii și dărâmăturile de pe partea stângă pentru a-și confirma cât mai rapid dacă încă mai era viu. Imediat ce și-a dat seama că nu fusese decât o simplă căzătură și nu un nou cutremur sau vreun accident și că el era încă acolo unde știa că pășise ultima dată, a închis ochii și atunci a simțit că fulgii de zăpadă erau fierbinți, așa cum devenea din ce în ce mai probabil în mintea lui 2001/1977 ca totul să se sfârșească înainte ca planul lui să fie îndeplinit. Și-a ridicat, brusc, capul de pe capul bărbatului mort și a încercat să-și găsească o explicație pentru faptul că începuse să ningă cu fulgi de zăpadă încinși, luați ca dintr-un infern și aruncați în cer pentru ca la coborârea lor moartea să-i surprindă fără să-i sperie pe oameni și să le fie mai ușor de acceptat. Și pentru câteva clipe a crezut că totul era real, că într-adevăr cineva divin pusese la cale un plan de distrugere a omenirii mai rapid și mai cuprinzător decât al lui și până ce el va fi adunat destule imagini de la cei pe care urma să-i omoare pentru a recompune o nouă lume, toți oamenii și el printre ei, vor fi fost omorâți de fulgii albi de zăpadă de foc. Apoi s-a uitat în stângă către sensul giratoriu plin de flori, din centrul orașului, chiar lângă Universitate și a observat că acolo nu ningea sau cel puțin așa părea. După, s-a uitat dintr-o dată către dărâmăturile și ruinele blocului de la colț și a privit atent coșul prin care iadul arunca în cer fulgi de zăpadă încinși. Apoi a băgat mâna în stratul gros și alb de omăt pe care stătea întins și a înțeles că, deși la suprafaţă era albul cel mai curat pe care îl văzuse la zăpezile din oraș în ultimii ani, sub stratul imaculat zăpada era neagră ca un praf de smoală și 2001/1977 și-a scos mâna din zăpadă gri cu tot cu palma plină de fire negre, pronunțate și strălucitoare pe sub unghii și printre cutele palmei și astfel liniile Vieţii, a Inimii, Capului şi Ficatului îi deveniseră, acum, complet negre. Şi-a frecat palma de una dintre bucăţile de blană pe care le lipise cu aracet pe husa tăiată şi care îi venea undeva la nivelul şoldului, iar spaţiile adânci din palmă s-au mai curăţat şi au devenit gri. Apoi a privit atent fumul din mijlocul rămăşiţelor blocului prăbuşit care arunca către cer rafale de zăpadă și simțind cum fulgii îi ardeau retina în cădere s-a prins că, cel mai probabil, undeva sub dărâmături se declanșase un incendiu, poate din cauza țevilor de gaze sfărâmate în urma căderii blocului sau din cine știe ce alte cauze necunoscute și imprevizibile atunci când se dărâmă o construcție. Și atunci 2001/1977 a realizat că, de fapt, lucrurile stăteau exact invers față de cum crezuse el prima dată. Că nu exista altcineva sau altceva care își dorea să aducă moartea și sfârșitul, ci că, de fapt, totul era o invitație trimisă de undeva de jos sau de sus pentru ca el să termine mai rapid ce avea de făcut și să strângă în jurul său cât mai multe suflete. Zăpada din cer dogorea piatra cubică îngropată definitiv sub stratul pufos și arzător de funingine albinoasă complet în urma răcirii și a contactului ei cu aerul tare din primele zile de primăvară. Lui 2001/1977 i s-a umflat, dintr-o dată, pieptul cu aer tare și a simțit cum un val de energie rea i-a încălzit întreg corpul, de jos în sus și care începea cu o moleșeală plăcută de la degetele de la picioare și urca prin tot corpul, până ce vârfurile urechilor i s-au înroșit ca și cum o arsură îngrozitoare i-ar fi cuprins, cu totul, capul. S-a ridicat rapid în picioare și chiar când era pregătit să se aplece asupra cadavrului bărbatului peste al cărui cap căzuse, a auzit niște pocnituri puternice care veneau de undeva de sus, din ceața deasă și albă de funingine, dinspre locul în care ar fi trebuit să fie turlele bisericii ruse, care acum erau invizibile din cauza aburilor denși sau pentru că s-ar fi putut, pe bună dreptate, presupune că biserica ar fi fost și ea trântită la pământ de dezastru. Dar imediat 2001/1977 a văzut cum cinci bile mari s-au prins pe cer în locurile în care, înainte erau turlele bisericii, bombate și umflate ca niște dovleci uriași și lipsiți de striații și 2001/1977 a văzut pe cer niște culori și modele despre care nu credea că există și nici nu auzise de la cineva să-i fi povestit vreodată să fi văzut așa ceva.
Cele cinci turle ale bisericii ruse s-au spiralat și au început să se învârtă fiecare în jurul propriei axe și crucile de deasupra fiecăreia dintre ele s-au aprins în culori puternice, neon și diferite: auriu, argintiu, roz pe turla cea mai mare, mov și portocaliu și fiecare dintre cele cinci cruci a aruncat, prin norii de funingine și către cerul cel mai înalt, focuri de artificii multicolore, verzi, albastre, galbene, portocalii, aurii, negre, argintii, roz, turcoaz și cu imprimeu de pisică sălbatică. Dintr-o dată, cerul s-a făcut indigo și o noapte nici mai întunecoasă și nici mai luminoasă decât oricare alta de la sfârșitul iernii s-a lăsat chiar în mijlocul zilei și oamenii au început să țipe, supraviețuitorii și salvatorii din jurul blocului căzut să se agite în stânga și în dreapta căutând surprinși și dintr-o dată după soluții pentru a continua operațiunile de scoatere a oamenilor rămași în viață dintre zidurile amestecate, înmuiate și dărâmate de nenorocirea de cu o noapte în urmă și de undeva dinspre mormanul în care se adunaseră frânturile din ceea ce fusese, cu mai puțin de 24 de ore în urmă, cel mai impunător bloc-colț din oraș, s-au auzit urlete și voci strigând: ”Ce se întâmplă, Doamne ?!”. După, din cer au început să cadă peste tot orașul mii, sute de mii și poate chiar milioane de cruci colorate, care se transformau în mici flăcări de îndată ce coborau din cer și luau contactul cu o obiectele dure de pe pământ, din piatră, fier, lemn , plastic sau corpuri umane, orice ar fi atins acele cruci colorate și luminoase care picau dintre norii albicioși de funingine, le transforma în flăcări care pâlpîiau pentru câteva secunde și după aceea se stingeau fără a pune, însă, niciun obiect sau om în pericol. Supraviețuitorii și salvatorii de pe strada din fața bisericii ruse care reușiseră să se ridice în picioare au căzut în genunchi, și-au făcut cruci și cu toții au început să vorbească despre o minune cerească care se întâmpla sub ochii lor și unii dintre ei credeau că luminile colorate aruncate ca niște artificii de crucile aprinse de pe turla Bisericii ”Sfântul Nicolae” erau un semn dat de Dumnezeu că îi va salva, că totul va fi bine, iar aceștia așteptau ca trupul lui Isus Hristos să lumineze cerul dintr-o dată și să coboare desculț printre cei rămași în viață și să-i salveze și învie pe cei aflați în situații grele și morți. Și toți acești oameni stăteau în genunchi cu fețele întorse către biserica aprinsă și priveau cum crucile cădeau din cer și se transformau în mici flăcări în jurul și în palmele lor, iar în corpurile lor devenite mate de la stratul gros de praf depus peste haine și piei, se reflectau toate culorile bisericii ruse, la fel cum ar fi făcut-o în stratul de gheață gros de pe un bent de apă din mijlocul iernii, și singurele locuri în care luminile divine străluceau pe oamenii erau obrajii lor despicați de lacrimi de durere și uimire, ca niște lame ascuțite și șlefuite care le curgeau din ochi. Alții, însă, rămăseseră prăbușiți în genunchi iar lacrimile le curgeau șiroaie cu ochii la culorile bisericii și la cele ce alunecau prin aerul rece, din cer către pământ, pentru că în loc de artificii și culori vedeau flăcări și, desigur, vedeau biserica rusă arzând, aprinsă dintr-o dată într-o noapte care niciodată până atunci nu mai existase în timpul zilei și astfel acei oameni se așteptau ca după ce biserica va fi ars și cerul se va fi umplut de cruci colorate sfârșite în mici flăcări pe pământ, pe locul în care încă mai era Biserica ”Sfântul Nicolae” să rămână o gaură complet neagră sau un lac plin cu magmă portocalie și clocotindă sau cu valuri de smoală, din care să iasă însuși Satana sau mai mulți diavoli, cu coarne îndreptate înainte și cozi care să se miște vălurit și lent și prin ei Pământul să ajungă gol și să distrugă tot ceea ce cutremurul nu a reușit să ducă la bun sfârșit. Și astfel, sub ochii lui 2001/1977 și sub rafale de țipete prin care oamenii își simțeau viața sau moartea, dar, cel mai probabil, și una și cealaltă, lumea se împărțise în aceleași două în care existase dintotdeauna, cea a oamenilor care vedeau înainte, în sus, în plus, în vis, în credință și cea a acelora care se uitau în urmă, în jos, în foc și în jurul lor, a oamenilor care așteptau viața și a celor care așteptau moartea, iar 2001/1977 știa că și unii și ceilalți, de fapt, greșeau și că tot ce conta se întâmpla în umbra gândurilor acelora care umpluseră străzile orașului sute de ani cu ele și cu corpurile lor-proiecții ale propriilor idei. Iar acum 2001/1977 voia să schimbe ordinea de până atunci și să aducă sfârșitul sau să facă ca lumea să-și contureze noi forme și umbre și să se desfășoare într-un ritm și cu o motricitate, altele decât cele de până atunci.
colaj digital de Tristan
Cu această imagine și cu dorința de nou, 2001/1977 s-a aplecat cu ochii la turlele aprinse și de aur ale bisericii ruse, cu spirale de rubine, safire, corali, diamante negre și perle așa cum ele se roteau în propriul împrejur arătând ca mai multe fragmente de carusel sau de role de la intrarea într-o frizerie ce ar fi funcționat după principiul unui perpetuum mobilae. Și astfel, o lumină puternică aurie și întreruptă de altele roșii, verzi, roz, negre și albe se derulau pe strada lungă pe care se afla 2001/1977, pe figurile înlăcrimate ale oamenilor și pe dărâmăturile rămase după prăbușirea blocului. Rotirea rapidă a turlelor bisericii și derularea culorilor dădea senzația unor fotograme trecute în viteză și cu conținut incert care nu făceau altceva decât să le promită oamenilor că ceva urma să se întâmple și valuri de strigăte, urlete și plânsete au început din nou să curgă în mica intersecție de la biserica rusă și peste care căzuse blocul, iar oamenii s-au simțit amenințați că ceva va urma și necunoașterea semnalului care venea din cer sau din magma spumoasă și fierbinte a Iadului, îi făcea pe cei prezenți să simtă cum creierele le ardeau și emoțiile aveau să le despice toate oasele din trunchi, iar ei, la rândul lor, aveau să-și scurgă atunci toate mațele, venele, intestinele și organele prin burți, iar în ultima clipă de viață ar fi auzit cum toate țesuturile și celulele lor ar fi pleoscăit de îndată ce ar fi lovit piatra cubică.
Până și 2001/1977 s-a simțit angoasat de turlele care se roateau și de luminile lor și de fiecare dată atunci când se simțea încolțit și îi era frică, devenea violent. S-a lăsat asupra cadavrului de la picioarele sale și pentru prima dată i-a văzut fața bărbatului care trebuie să fi avut în jur de 45-50 de ani. Chipul său începuse, deja, să capete o culoare alb-străveziu și în mici puncte din zona mandibulei, chiar, să se învinețească, ca niște insecte negre și ucigașe care săpaseră tuneluri prin corpul lui și acum aproape că ajunseseră la capete și gata să-i iasă prin piele. 2001/1977 s-a uitat în ochii albaștri și deschiși ai bărbatului mort și a observat cum un sfert din osul frontal al capului îi fusese secționat de o bucată ascuțită de beton al cărei vârf îi intrase prin albul ochiului și se termina despicându-i albastrul pupilei și colorându-i, de jur împrejur, albul ochiului într-o plasă din multe vase de sânge mici și roșii. 2001/1977 i-a tras din cap, atunci, bucata ascuțită din beton, care a ieșit cu un zgomot ca acela al unui pachet de biscuiți călcat de o talpă groasă, iar capul omului s-a ridicat un pic după corpul străin și atunci când piatra i-a părăsit corpul, acesta a căzut pe piatra cubică și a deschis gura prin care a lăsat să-i iasă ultimul aer inhalat. 2001/1977 a aruncat, apoi, bucata de beton scoasă din capul cadavrului, în turla aurie și cu safire a bisericii ruse și din locul în care bucata a intrat în biserică a sărit un ochi de lavă care a căzut peste blocul de lângă și neafectat de cutremur și a dărâmat balcoanele de pe colțul acestuia de la primele trei etaje, iar atunci oamenii de pe stradă, dintre biserică și dărâmături au zbierat într-un strigăt atât de ascuțit și scârțîit, încât noaptea s-a despicat de jos în sus ca o cortină și s-a făcut din nou zi și a reînceput să ningă cu fulgi groși de funingine și cruci nu au mai căzut din cer, iar turlele bisericii s-au stins.
Înainte de a-și vedea, în continuare, de drumul lui printre fulgii groși și grei, 2001/1977 a cercetat pentru ultima dată cadavrul de la picioarele lui și a observat că în jurul încheieturii de la mâna stângă avea aprins un ceas strălucitor și auriu, iar atunci 2001/1977 s-a aplecat asupra lui și a observat că ceasul avea un mecanism complicat și un aspect de care el nu mai văzuse vreodată până atunci și s-a uitat pe marginile lui până când a găsit un marcaj și 2001/1977 s-a convins că ceasul de la mâna bărbatului mort era din aur. I-a întors mâna și a încercat să-i desfacă cureaua, dar atunci când a vrut să-i deschidă închizătoarea a observat că aceasta fusese strivită, probabil, în timpul căderii și îi rămăsese blocată pe mână. 2001/1977 și-a scos cuțitul de vânătoare de la brâu, cu mâna stângă a prins palma cadavrului și cu dreapta a încept să-i taie din mână, din antebraț și sub cot, despicându-i carnea într-un unghi ascuțit, de jos în sus, pentru ca lama să pătrundă mai ușor în mâna bărbatului mort. Din carnea lui tăiată s-au despins câteva șiruri groase, lungi și lente de sânge, lipsite de orice fel de vigoare și având o culoare roșu anormal de închis, așa cum, cel mai probabil, s-ar fi întâmplat dacă 2001/1977 s-ar fi aflat într-o pădure de munte rece și umedă, cu conifere înalte în jurul lui și cu cer din ace verzi închis deasupra și în mijlocul acesteia ar fi găsit cadavrul unui porc mistreț gata ciopârțit de colții altor animale sălbatice pe care l-ar fi tăiat chiar și așa pentru a-și potoli foamea, iar din animal abia dacă se mai scurgea un lichid gros, lipicios și aproape negru, ca un ultimul semn că în acel organism ar fi trăit vreodată ceva rău. 2001/1977 a ajuns repede cu lama la cele două oase ale antebrațului omului de jos de pe care a despicat cu cuțitul carnea moartă, tare, ațoasă și aproape neagră, de parcă acel bărbat ar fi ars înaintea morții, și atunci când cele două oase au fost curățate de mușchi și țesuturi, 2001/1977 a așezat mâna bărbatului cu oasele pe o pavelă de pe jos, pe care le-a zdrobit din două lovituri de buzdugan. A ridicat mâna tăiată și a tras ceasul afară prin locul în care înainte era cotul, l-a băgat în buzunarul pantalonilor de trening, iar mâna a aruncat-o spre turla cea mai mare și mai înaltă a bisericii ruse, atât cât a putut el de tare, iar brațul amputat a lovit crucea din fier de pe turla bisericii, iar în urma impactului s-a produs un sunet asurzitor, ca acela al unui capac de oală aruncat târșiit printr-un gang și printre ceața albă și lăsată, rămășițele blocului căzut, frigul de afară și fulgii groși de funingine părea că de undeva de nicăieri, de la mijlocul dintre subpământ și prima stea, Demonul cel mai mare aruncase peste lume semnalul că tot ce era mai rău avea să urmeze. Zgomotul l-a făcut pe 2001/1977 să zâmbească ca atunci când cineva se bucură de o reușită și imediat parcă a primit energie și a grăbit pasul către dărâmăturile blocului de pe colț.
Fără să-și dea seama, din câțiva pași, 2001/1977 a simțit cum sub tălpile rigide ale bocancilor au început să intre pietre și pietroaie, bucăți de cărămidă și beton și cum se deplasa din ce în ce mai greu și sprijinindu-se de fragmentele mari de pereți ajunse în stradă. A călcat pe burta unei femei moarte și îmbrăcată în cămașă de noapte și a simțit ca o trepidație în talpă atunci când coastele cadavrului s-au fracturat sub presiunea greutății lui. 2001/1977 s-a uitat rapid la cadavrul femeii și a observat că nu avea nicio bijuterie și rapid și-a văzut, în continuare, de drumul lui. Apoi a călcat pe mâna unui bărbat care avea pe degetul inelar un inel mare, boieresc, din argint. 2001/1977 s-a oprit pentru câteva secunde și s-a gândit iar apoi a concluzionat că nu avea nevoie de bijuterii din argint și a mers mai departe până ce a ajuns în locul în care ar fi putut să înceapă să escaladeze mormanul de dărâmături, așa cum o făcuse înainte, la blocul vecin cu cel în care locuia el. A rămas, din nou, pe loc și a privit blocul de jos până sus timp de câteva minute iar apoi a luat decizia ca, de această dată, să nu se mai urce peste resturile de beton și să înainteze printre ele, la nivelul solului, cu riscul de a se prăbuși peste el dărâmăturile și de a rămâne prins între betoane sau chiar omorât. În fața lui atârnau de fiarele ruginite ale armăturilor bucăți mai mari și mai mici din beton și tot blocul și mormanul de dărâmături în care se transformase în urma cutremurului arăta ca o salcie înaltă ce-și revărsa crengile peste drum, ascunzând în mijlocul ei un mare secret. În dreapta, undeva în mijlocul pietrelor care atârnau peste zidurile schimonosite și cocoșate de cutremur, 2001/1977 a văzut, prăbușit într-o parte cadrul unei uși de la un balcon, iar înăuntrul acestuia era negru și loc de intrat și atunci s-a gândit să încerce să intre și să afle ceea ce întunericul îi pregătise și astfel a dispărut rapid în beznă și nicio urmă a lui nu s-a mai văzut de la stradă, dispărând ca un dihor într-o groapă adâncă din mijlocul unei pajiști. A înaintat prin negru complet și dintr-o dată a simțit cum ceva îl suge și trage în jos de picioare și până să-și dea seama de ceea ce se întâmpla, a aterizat în mijlocul unui spațiu cubic format prin prăbușirea neregulată a pereților blocului iar interiorul acestui loc, pe sub pereții căzuți, era capitonat, cu colțurile rotunjite, ca într-un balon, cu un strat gros și luminos, albastru-neon și gelatinos prin textura căruia se vedeau mii de mici balonașe din aer, de gelatină transparentă ce avea în consistența ei o lumină a cărei sursă era complet necunoscută. În fața lui 2001/1977 era un șemineu mare din plastic galben devenit fosforescent în prezența luminii albastru-neon din textura gelatinei, iar în interiorul acestui șemineu, deasupra unui jar roz, se ridicau flăcări lucioase și vișini-putred și cu vârfurile portocalii, ca niște eșarfe din mătase care ar fi avut sub ele, în locul jarului, niște ventilatoare care le țineau numai în sus, fluturând. În stânga șeminelului, așa cum vedea 2001/1977, lumina un lampadar cu picior din lemn de cireș culoarea frunzelor de tei, de înâlțimea căruia fuseseră prinse frunze verzi și iederă, mere de toate culorile, struguri, pere și prune, un cap de miel cu ochii pierduți și privirea disperată și unul de șarpe, toate conservate natural și ”înghețate” cu un strat de lac care fusese aplicat peste el. De sub abajur și pe deasupra acestuia ieșea o lumină aurie, iar abajurul era bleu și pe el era pictată încețoșat și în culori fosforescente Facerea Lumii. Abajurul se învârtea încontinuu în jurul sursei de lumină aurii și atunci 2001/1977 a privit pereții rotunjiți din gelatină albastru neon cum prinseseră viață și a văzut cum pe aceștia lampadarul proiectase tridimensional Facerea Lumii care se derula în jurul lui 2001/1977 iar el era singurul om de la începutul lumii și toată omenirea ar fi fost creată de el, prin el: ”Îți place ce vezi ? Asta vrei să faci ?”, a auzit o voce punându-i o întrebare dintr-o parte și 2001/1977 a întors rapid și speriat capul către colțul din spatele lampadarului, pe diagonala acestuia.
schiță de Daniela Vârlan
În colțul rotund din stânga încăperii din gelatină neon, nu departe de lampadar, stătea întors către interior un jilț din lemn de nuc negru, capitonat cu piele tot neagră, umflată exagerat și prinsă în șezut și spătar cu bumbi rotunzi și aurii, pe ale cărui brațe fuseseră sculptate două capete de zimbru și două de lupi în colțurile spătarului, toate cu gurile deschise și din toate patru ieșeau flăcări mici. Pe jilț stătea așezat un demon cu siluetă androgină, cu coapse de femeie și piept plat, cu tocuri care-i înălțau copitele în care se sprijinea pe podea și al cărui corp era în întregime alb imaculat ca omătul de afară și strălucitor și de îndată ce s-a poziționat în lumina albastră a gelatinei, a devenit centrul luminos al încăperii. De sub fund îi ieșea o coadă lungă care avea în vârf un puf roșu din care se scurgeau încontinuu stropi de sânge, pe care o purta curbată și care îi ajungea până în dreptul umărului drept. Vârfurile copitelor de la membrele superioare erau tot roșii de sânge și cu copita stângă demonul răsucea abajurul lampadarului din care se recrea în tot locul Facerea Lumii. Nu avea gură, nici nas, ochi sau urechi și tot ce îi întrerupea albul feței întins și lucios ca vinilinul, era o dungă orizontală din sânge uscat și închis la culoare, iar din creștetul capului îi ieșeau coarne răsucite ca de berbec care i se terminau ascuțite la câțiva centimetri de față și din vârfurile cărora se scurgeau, la fel, picături inepuizabile de sânge: ”Ți-am adus ceva, ia uită-te acolo !”, i-a spus demonul fără gură a cărui voce a început să se audă de pretutindeni din cameră și și-a ridicat bărbia pentru a-i indica din cap unde ar fi trebuit să privească. 2001/1977 nu apucase încă să descopere singur locul pe care i-l indica demonul, când din colțul opus al locului, în colțul din dreapta șemineului , așa cum vedea 2001/1977, s-a auzit un strigăt tăios de durere și agonie care l-a făcut să tresară și să întoarcă rapid capul în acea direcție. 2001/1977 a văzut o groapă acoperită cu pietre încinse de diferite nuanțe de la gri închis până la portocaliu aprins și din fiecare piatră se înălțau culorile cu câte un ton, de la gri închis și mai multe nuanțe deschise la bază, până la alb către mijloc și apoi multe culori portocalii spălăcite până ce în vârful fiecăreia se aduna tot portocaliul strident și la unele, chiar roșu. Pe aceste pietre stătea complet dezbrăcat un bărbat în pragul bătrâneții, învelit în jurul taliei cu un cearșaf alb înnodat și care își striga durerile cu umerii lăsați și capul plecat. Avea fața puțin ridată și ochii negri, ușor migdalați și părul castaniu închis și cu un început de chelie desupra frunții din care lipseau cu desăvârșire firele albe, de așteptat, de altfel, pentru vârsta lui. Omul stătea peste pietrele încinse în genunchi, cu rotulele lipite de ele, la fel și tibiile și partea de deasupra de la labele picioarelor. Din pielea de pe picioare îi curgea, încet, sânge care cuprindea cu totul pietrele fierbinți de dedesubt și privindu-l, 2001/1977 a înțeles că omul era lipit de foc și că nu mai avea nicio șansă să se ridice vreodată de acolo. Brațele îi atârnau sfârșite, iar palmele care îi treceau pe lângă genunchii flexați și cu care atingea aceleași pietre arzâtoare, sângerau și ele și nu se mai puteau desprinde de suprafața încinsă. Din când în când omul își ridica capul și privea stratul gelatinos de deasupra după care urla și își lăsa, din nou, epuizat de chinuri, capul să-i cadă printre umeri. Pielea lui se subțiase în diverse nuanțe de roșu și își pierduse din grosime și consistența țesuturilor și prin ea i se puteau vedea venele, capilarele și sistemul limfatic, iar până aproape de claviculă la fel și organele, și parcă până și acest om nu mai era, de fapt, un om viu și durerea și torturile la care îl supusese demonul îl transformaseră la rândul lui într-o altă construcție gelatinoasă în care, întâmplător, încă se mai afla în viață. I se puteau vedea rinichii, vezica urinară, structura internă a penisului și a testiculelor, bila, pancreasul, ficatul, intestinul subțire, peritoneul care îi încețoșa organele interne și le făcea să strălucească în tonuri mate de roșu, coastele și coloana vertebrală, plămânii, inima bătând rapid și esofagul . Trupul bărbatului se deconstruia și reconstruia, de la cap către genunchi și invers, și avea culoarea sângelui în jurul genunchiilor și ale tibiilor și urca în roșu diferit în jurul bazinului, se transforma în roz în zona plămâniilor și a inimii care i se agita roșu aprins în piept, contrastând cu rozul spălăcit de pe fundatl, alb în jurul esofagului , iar gâtul îl avea cenușiu iar fața aproape normală, palidă:
- Ai gustat vreodată jeleu de nuci verzi ? l-a întrebat demonul
- Scoate cuțitul, taie cu el o bucată din perete și mănâncă, e foarte bun, e cel mai bun dulce dintre toate cele pe care le-ai mâncat până acum ! l-a îndemnat și 2001/1977 a tras cuțitul de vânătoare și cu acesta a tăiat o bucată de formă incertă din peretele gelatinos și neon și a băgat-o în gură.
De cum a început să mestece, 2001/1977 a inspirat profund pe nas de îndată ce aroma dulce de nuci verzi i-a deschis papilele gustative și căile respiratorii și a expirat din toți rărunchii atunci când a terminat de mestecat și a înghițit jeleul:
- E foarte dulce. E bun, i-a spus el demonului.
- Ți-am spus, poți să iei de câte ori vrei, când vrei. După cum vezi, e suficient și tot jeleul e numai pentru tine pentru că eu nu am gură. Ai văzut că eu nu am gură ? l-a întrebat demonul și 2001/1977 a încuviințat din cap și i-a răspuns scurt încercând să-și mascheze teama care i se citea pe expresia feței:
- Am văzut, da .
- Să nu-ți fie frică. Știi de ce nu am gură, nas, ochi și urechi ?
- Nu, nu știu, i-a răspuns 2001/1977.
- Știi care-i diferența dintre Bine și Rău ? Știi de ce Răul va învinge ? Bănuiesc că ți-ai dat, deja, seama că eu sunt rău, nu arăt a ceva bine și nu am ajuns aici pentru că aș fi bun. Sunt rău, dar faptul că eu sunt rău, nu înseamnă că va fi rău și pentru tine. Dimpotrivă, ți-am făcut un cadou, uite-l acolo ! Dacă te gândești că vreau să te câștig de partea mea sau să te ispitesc, te înșeli, nu e așa cum ai citit, ai văzut și cum ai auzit până acum. Răul câștigă pentru că a făcut Binelui o promisiune, care la rândul lui și Binele a făcut o promisiune oamenilor, dar de care nu se poate ține. Și tot ce fac, fac doar ca să îmi respect promisiunea, nu are nicio legătură cu tine sau cu alți oameni. Atunci când am atins pentru prima dată lava cu tălpile picioarelor, mi-am smuls ochii, nasul, gura și urechile și de acolo am aruncat cu ele pe norișorul cel mai alb de pe cerul turcoaz de deasupra mea și i-am promis Binelui că o să-l omor. E o luptă directă care nu te privește în niciun fel. Binele este acela care ți-a băgat în cap că ar avea o legătură cu tine și asta doar pentru că nu își poate respecta cuvântul dat oamenilor. Binele este acela care a inventat Răul așa cum îl știi tu, deci Binele este, de fapt, Răul. Ce ți-am promis eu ție ? Nu ți-am promis nimic, așa că de ce să fiu eu rău pentru tine ? Tu știi că ești deja rău și eu știu că ești rău, deci nu aș fi avut vreun motiv ca să te isipitesc, pentru că tu oricum l-ai fi omorât de omul ăsta. Eu sunt aici, acum, pentru că vreau să te văd pe tine cum îl omori. Și pentru că vreau să mai aud odată povestea lui. Și tu vrei s-o auzi, nu ?
- Da.
- Cum ziceai că te cheamă ? a strigat demonul către bărbatul aflat în chinuri.
- Ioan, a răspuns omul cu vocea stinsă.
- Ioan. Vrei să auzi care este imaginea vieții lui Ioan ? Vei fi impresionat, e o imagine cu mine și ca noi, i-a spus demonul și 2001/1977 i-a răspuns:
- Da, vreau să știu care este imaginea vieții lui Ioan.
- Ioan, spune-ne care e imaginea vieții tale. Spune-o așa cum mi-ai spus-o mie atunci când ai crezut că o să te omor. Eu nu am să te omor, pentru că mie nu îmi pasă de această lume, însă bărbatul cu glugă de blană te va ucide. Urmează ultimele tale cuvinte, Ioan, alege-le așa cum știi tu mai bine, i-a spus demonul și bărbatul de pe pietrele încinse a suspinat de două ori zgomotos după care a început să vorbească:
- Mă cheamă Ioan Vladimir şi am împlinit 55 de ani în septembrie, anul trecut. M-am născut în 1921 într-un sat din Dobrogea, într-o casă dintre două coline întinse și colorate în dungi brune și verzui de viile cu cele mai mari și mai rotunde boabe de struguri din lume. Cât vedeai cu ochii în față și în spate, în stânga și în dreapta nu erau decât culori ale căror nuanțe se mișcau după pâmântul uscat și tare, acoperit vara de frunzele care creșteau pe araci și iarna de zăpada așezată și viscolită de vântul dinspre mare. Văile și dealurile erau brăzdate de mici firicele ca de garduri uscate din care nimeni nu ar fi bănuit că iese vinul cel mai plăcut la vorbă dintre toate vinurile din câmpiile, dealurile și munții din această parte a continentului. Casa dintre coline era lungă și înaltă, cu un singur nivel și un turn în vârful căruia era un pod mare și cu o magazie și mai înaltă decât casa și mai lungă înăuntrul căreia mirosea tot timpul a ferment de struguri, că abia mai aveai oxigen pentru câteva inspirații care să-ți ajungă pentru cât aveai treabă printre cele opt butoaie uriașe pline cu boabe apăsate. Casa fusese construită pe un pământ atât de uscat încât uneori, în mijlocul verii, se crăpa în șanțuri largi și lungi și mulți ani îmi amintesc cum mama mă punea să spun rugăciuni în fiecare seară ca peste noapte să vină ploile acelea lungi dinspre mare care să inunde pământul nostru și să astupe șanțurile de sub casă, astfel încât să nu ne trezim într-una din zile cu toate zidurile peste noi, după ce fundația casei noastre se va fi surpat din cauza secetei. Sub casă, pe toată lungimea ei, aveam o pivniță lungă și întunecoasă, din piatră și în pereții reci și rotunjiți ca într-un tunel, stăteau culcate sute de sticle de vin și printre ele butoaie de diferite dimensiuni. Până când am mai crescut mi-a fost mereu frică să mă duc singur în pivniță. Cum coboram scările, în dreapta atârna într-un cui o lampă cu gaz pe care o aprindeam ori de câte ori umblam la sticle sau la butoaiele cu vin. Pivnița se lumina la intrare și flacăra se pierdea în adâncul tunelului, iar gâturile sticlelor formau niște umbre într-o parte și linii drepte pe pietrele reci și pe tavan și le vedeam ca pe niște trepte către adâncul pământului cel mai negru și printre ele aveam deseori impresia că demoni scoteau capetele, ghiarele și aripile și imediat după ce apucam să mă sperii de ei, dispăreau. Stăteam întotdeauna în spatele mamei sau al tatălui meu atunci când coboram în pivniță, iar ei tot timpul îmi spuneau că nimic nu se va întâmpla și că acei demoni pe care eu îi vedeam nu existau, de fapt. Că ei erau doar în imaginația mea de copil. De fiecare dată atunci când îmi spuneau asta, mă linișteam pentru un timp și începeam să cotrobăi prin toate colțurile și locurile din pivniță de parcă ar fi fost camera luminoasă în care dormeam noaptea, pe geamul căreia, în ultimele săptămâni ale verii, mirosul ascuțit al boabelor de struguri îmi înmuiau patul și așternutul iar eu, cu fiecare gură de aer, simțeam cum somnul cel mai bun îmi proteja tot corpul și adormeam, așa de familiară îmi devenea pivinița ori de câte ori ai mei mă încurajau și mă asigurau că nimic rău nu avea să se întâmple. Și nu îmi mai era frică toată ziua, demonii dispăreau ca și cum niciodată nu ar fi existat, iar eu uitam cu totul de ei. După aceea, uneori treceau zile întregi fără ca să mai calc în pivniță. Părinții mei erau oameni de casă, lucrau pentru un moșier turc pe nume Șaban și trăiau în casa lui. Părinții tatălui meu fuseseră ajutoare în gospodărie și la culesul și îngrijirea viei pentru părinții lui Șaban, iar acum părinții mei lucrau pentru el și eu îi ajutam cu tot ce puteam. Trăiam într-un corp separat al casei unde aveam o cameră mare, mai mult lată decât lungă, în care stăteam toți trei, iar separat aveam o bucătărie în care mama gătea mâncăruri turcești și din când în când feluri românești pe care le învățase din casa familiei ei, niște români dintr-un sat aflat la cinci kilometri depărtare de casa lui Șaban. Șaban a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Era scund și îndesat, robust ca un trunchi de stejar, dar nu gras. Avea capul rotund și părul negru și lucios ca și cum ar fi fost dat cu o pulbere de cărbune pisat și mustața care îi cobora drept pe lângă colțurile gurii în formă de arc, la fel. Avea ochii mici, rotunzi și negri și pupila era atât de mare încât albul ochilor abia i se mai vedea și uneori ai fi zis că Șaban era o bestie a nopții, apărută dintre frunzele negre ale viei într-o noapte în care luna era dispărută de pe cer. De fapt, lucrurile erau cu totul și cu totul invers: Șaban se agita încontinuu prin curte și umplea valea și casa cu energia lui bună și valurile de zgomot antrenant pe care le degaja în jurul lui. Era un om gălăgios a cărui voce se auzea toată ziua prin curte sau printre rândurile de struguri și de la primele ore ale dimineții începea să spună bancuri și să facă glume cu oamenii care îi veneau la muncă și până seara bea cinci sau șase carafe mari cu vin, iar în nopțile fierbinți de vară în care puteai simți clocotul de sub pământul uscat, adormeam ascultându-i cântecele turcești. Șaban avea cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată cântând. În fața casei, chiar înainte să începă valea de viță de vie în depărtarea căreia în zilele cele mai liniștite și mai ales în serile și nopțile de vară, puteam auzi vuietul mocnit la Dunării, aproape de camera în care dormeam împreună cu mama și cu tata, aveam o grădină de flori într-un colț al căreia crescuseră, la întâmplare, ca într-un desiș cu mure, regina nopții. În fiecare seară, înspre noapte, după ce toți oamenii care lucrau la vie plecaseră demult către casele lor, iar eu mă pregăteam de somn, Șaban, beat după ce toată ziua își turna vin din carafe, o lua cu el pe ultima, se așeza printre tulpinile de regina nopții și începea să cânte niște cântece turcești, iar eu mă uitam departe, pe geam și în nopțile în care luna era ca un burete luminos și galben, decupat rotund către apus de aceleași două mîini care udaseră toată ziua florile și strugurii și aruncată, întâmplător, pe cer, lăsând în urma ei raze ce făceau ca frunzele viei să strălucească ca niște perle pe fundul mării în praful aburos de lumină de pe capul unui scufundător, amețit de mirosul de regina nopții și de cântecele lui Șaban, călătoream în afara corpului printr-un sfârșit de basm la capătul căruia aveam să adorm. Acele nopți ale copilăriei mele au fost singurele în care am putut să adorm fără să-mi imaginez nimic altceva. Nu se mai întâmplase niciodată înainte, când eram mult prea mic și adormeam cu gândul la animale nemaivăzute și nici după, de când a trebuit să-mi închipui alte vieți și altele pentru a mă putea odihni în lumea în care am trăit. Într-una din zile, în primele ore ale unei dimineți în care cântatul păsărilor le pregătea oamenilor drumul către vie și către o nouă zi de muncă, m-am trezit cu una dintre cântecele lui Șaban în minte și l-am întrebat despre ce cânta el în fiecare seară. Atunci, Șaban m-a întrebat dacă știu ce era iubirea, iubirea dintre un bărbat și o femeie și nu acea iubire pe care eu o primeam din partea părinților mei. I-am spus că o înțeleg din povești, deși nu o trăisem niciodată până atunci. Cred că aveam 7 sau 8 ani atunci când l-am întrebat pe Șaban despre cântecele lui, iar el mi-a zis că eram norocos pentru că înțelesesem ce era iubirea, mai ales la vârsta mea, și că el nu reușise până la vârsta lui, să fi avut vreo 35-40 de ani, atunci, să se dumirească exact ce și cum. Mi-a spus că el nu iubise niciodată o femeie și că, din câte știa, nicio femeie nu îl iubise pe el. Că nu înțelesese niciodată cum reacționau oamenii și cum se întâmpla, de fapt, o iubire între un bărbat și o femeie și atunci tot ce-i rămăsese de făcut fusese să –și construiască o imagine a proprie despre iubire care să înlocuiască acel gol din viața lui. Acea imagine pe care Șaban o avea despre iubire era aceea din cântecele turcești, pe care le învățase în copilărie de la bunicul lui, un om care rămăsese în Istanbul și pe care îl vedea numai în vacanțe și care nu făcea nimic altceva toată ziua decât să joace table și să se plimbe cântând pe străduțele înguste ale cartierului în care locuia. Necazul cu iubirea, mi-a explicat atunci Șaban, era acela că era un necesar în viața oricărui om și că acest necesar trebuia satisfăcut într-un fel sau altul sau, cel puțin, păcălit și mimat. Așa că el tocmai asta făcea, păcălea iubirea pentru că ajunsese la concluzia că nu ar fi fost ceva ce i-ar fi adus bine în viață, după atâtea încercări nereușite. Atunci, de fiecare dată când îi reapărea iubirea, Șaban se așeza într-un loc din curte și cânta cele mai frumoase vorbe despre dragoste, așa cum el singur descria cuvintele cântecelor sale. Cânta pentru că era singurul fel pe care îl știa pentru a trece prin iubire fără a fi nevoit s-o trăiască. Și a doua zi, de dimineață, era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vesel și pregătit pentru o nouă zi. Întotdeauna l-am admirat pentru asta pe Șaban și toată viața mea am încercat să-mi găsesc și eu un drum prin care să mă pot feri de iubire și să rămân, totuși, fericit. Acum sunt aproape bătrân și văd demonul fără ochi, sunt în fața morții și când mă uit înapoi la viața mea știu că nu am reușit. Nu am putut să fiu ca Șaban oricât de mult mi-am dorit. A trebuit să trec prin suferințe și pierderi, prin vieți diferite și vertijurile despărțirilor și asta doar pentru că nu am putut să-mi înfrâng iubirea care se consuma în mine și care mă topea ca pe o bucată dintr-un unt într-o tăviță din tablă, peste o flacără. Nu am reușit să-i găsesc alte sensuri decât împărtășind-o femeilor. Și am pierdut, mi-am irosit ani din viață construind și dărâmând și suferind. Dacă ar fi să-mi reproșez un singur lucru în toată viața mea, dacă aș avea o șansă s-o iau de la capăt, ar însemna să nu mă mai împiedic și a doua oară încercând să recontextualizez un sentiment care există și care ne fierbe pe toți. Oricum ar fi fost și orice ar fi urmat, însă, anii au trecut și eu știam că am crescut și că începusem să înțeleg mai multe pe măsură ce ochii mi se obișnuiau cu alte imagini, așa cum creșteam eu printre rândurile de viță de vie. Am depășit cu fruntea boabele de struguri și am ajuns să privesc printre frunzele prăfuite vara și strânse și curbate de ger iarna, până când am trecut cu bărbia peste araci și am înțeles că dincolo de văi și de Dunăre era ceva ce trebuia să cunosc, că rolul meu pe moșia lui Șaban se apropia de final. În tot acest timp în care am crescut, pivnița a rămas acolo și eu intram în ea din când în când. Uneori de mai multe ori pe zi, toamna, alteori, cum ar fi primăvara, nu ajngeam să cobor scările chiar și câte o lună. De fiecare dată atunci când mă gândesc la viața mea, îmi vine în minte imaginea pivniței de vin, așa cum o vedeam eu din capătul scărilor, mai de sus sau mai de jos, depinde de perioadă și de vârstă. Pivnița este prima mea imagine și niciodată nu am trecut de ea. M-am gândit de-a lungul vieții la viitorul meu, la tot ce urma să mă aștepte și atunci simțeam frică, iar de fiecare dată când simțeam frică, îmi venea în minte imaginea pivniței. Mă gândeam la trecutul meu și la copilărie și din nou, frica revenea și odată cu ea, pivnița. M-am întrebat, dintotdeauna, cum voi muri, când voi muri și mereu vedeam pivnița cu vinuri și cum demonii negri de pe pereții din spatele sticlelor se adunau în două gheare mari din fum negru și cu unghii ascuțite și lungi, gri-gălbui și murdare, cu care aveau să mă curpindă și să mă tragă de haine într-un loc negru, fără miros și fără sunete și în care aerul a încetat să mai lărgească sinusurile. Acum știu că am să mor și tot pivnița lui Șaban o văd. În copilărie și adolescență am încercat toate variantele la care m-am putut gândi atunci pentru a scăpa de imagine. M-am plimbat prin pivniță cu lumina stinsă, am scos toate sticlele din ea și apoi am umplut-o la loc, am schimbat felul în care era ea luminată, am mutat lampa cu gaz în altă parte, am coborât scările cu lumânarea. Nimic nu a funcționat, imaginea pivniței așa cum o știam eu îmi revenea în minte și mă terifia. Am părăsit casa părintească și, desigur, moșia lui Șaban și am fost la școli și am vizitat orașe din dorința de a ajunge omul care am fost, un renumit și apreciat profesor de fizică. Peste tot în viața mea am purtat, însă, cu mine, pivnița. La un moment dat în viață, să fi avut poate 28 sau 29 de ani, am învățat cum funcționează frica. Am înțeles că nimic nu mi se poate întâmpla, că totul avea sens doar în mintea mea și independent de mine și că nu o pot controla. Apoi a început să-mi fie mai ușor să trec prin frică, odată ce am acceptat-o, dar în scurt timp am realizat că până și acceptând frica nu făceam altceva decât să-mi descopăr o alta. Dintr-o dată nu-mi mai era frică de lucrurile de care mă temeam, dar îmi era frică de ce s-ar putea întâmpla dacă nu mă voi mai teme de nimic și deși știam cum funcționează ea, nu am aflat niciodată ce este, de fapt, frica și de ce apare, când încetează să te mai protejeze și când îți devine dușman. Așa că a trebuit să-mi petrec tot restul vieții pe această linie mai subțire decât un fir de mătase, pe care nu mi se putea întâmpla nimic, dar nici nu puteam merge mai departe și acum știu că asta uneori m-a torturat mai mult și decât iubirea. Și aștept, mă uit la tine și aștept și mă gândesc că dacă nu o vei face tu mai repede, o să mor de unul singur, din cauza durerilor.
ilustrație de Alexandra Maftei
2001/1977 a făcut câțiva pași până ce s-a apropiat de omul aflat în genunchi în fața lui. Și-a apropiat buzele de urechea stângă a bărbatului a cărui viață era pe sfârșite și i-a șoptit: ”Ai avut o imagine bună, cred că de acum înainte nu o să-ți mai fie frică pentru că drumul tău e direct către cerurile cele mai înalte”. Apoi, cu mâna stângă l-a prins pe om de gât și a început să-l strângă atât de tare încât, cel mai probabil, ar fi murit oricum înecat. Apoi, cu mâna dreaptă a scos cuțitul de vânătoare cu lama lungă, a împins lama între picioarele depărate ale omului și cu partea zimțată a lamei a i-a smuls carnea inghinală din partea piciorului stâng, iar osul piciorului i l-a rupt cu lovituri repetate de cuțit, apoi a tăiat din nou carnea rămasă pe coapsă, în exterior până ce piciorul omului s-a desprins din bazin. După, 2001/1977 a schimbat mâna cu care îl sugruma și l-a prins cu degetele mîinii drepte, de această dată. Cuțitul și l-a mutat în mâna stângă și a început să-i taie piciorul drept la fel cum i-l tăiase și pe cel stâng, până ce acesta s-a rupt din șold și a căzut peste pietrele încinse. 2001/1977 a rămas cu trunchiul omului prins de gât și privindu-l direct în ochi, iar din locul în care acesta avusese picioarele curgea sânge cu o presiune nemaivăzută, ca și cum 2001/1977 ar fi deschis la presiunea lor cea mai mare două robinete într-un jgheab în care avea să se spele pe față și pe dinți. Omul a început să urle și să strige de durere, deschizându-și gura peste degetele lui 2001/1977, într-o ultimă zvârcolire înaintea morții, în timp ce tot sângele i se scurgea din el și chiar atunci când strigătul era mai intens, 2001/1977 i-a dat drumul din mână omului care a căzut cu trunchiul pe pietrele încinse, sfârîindu-i corpul din cauza sângelui de la picioare ca atunci când lama încinsă a sabiei atinge pentru prima dată apa. Odată cu sfârîitul, urletul omului s-a stins și el și corpul i s-a făcut dintr-o dată portocaliu intens ca un fier încins într-un cuptor industrial, și ochii i s-au făcut mov și au început să-i iasă din orbite și nici urmă de păr nu i s-a mai văzut pe corp sau pe cap, iar dinții, rădăcinile lor și nervii au fost din ce în ce mai proeminenți și bine definiți în nuanța corpului său. Apoi trunchiul omului a început să se umfle din ce în ce mai puternic și să tremure și în cele din urmă a explodat, sărind din el zeci sau sute de litri de sânge care au făcut, dintr-o dată, încăperea, roșie și gelatina de pe pereți și șemineul și piciorul lampei și abajurul ale cărui proiecții tridimensionale a devenit roșii și scaunul pe care stătea demonul, corpul demonului și corpul lui 2001/1977 s-au acoperit și ele cu sânge și singurele culori în afară de roșu în diferite nuanțe, erau cele ale flăcărilor din șemineu și amestecul de culori încinse de pe fundul pietrelor pe care stătuse omul ce tocmai murise:
- Știi că, de fapt, te-am păcălit, nu ? Și că te voi păcăli și de acum înainte pentru că asta fac eu, s-a auzit, dintr-o dată, vocea demonului cel alb care acum devenise roșu.
2001/1977 a rămas cu capul în jos și cu gluga trasă și din blana de pe marginile acesteia i se scurgeau stropi groși de sânge peste pleoape și peste față. Și-a ridicat mâna stângă și și-a trecut mâneca peste ochi și și-a întors capul cu privirea ochilor lui albi, cu genele și sprâncenele albe, către demonul care atunci a spus: ”Nu știam că ești albinos, dacă aș fi știut poate că te-aș fi lăsat în pace”, iar 2001/1977 i-a răspuns:
- Trebuie să-ți spun că nu am înțeles de ce ai venit aici, nici nu știu exact ce se întâmplă acum, după cutremur, am doar ideea asta că e momentul ca eu să controlez lumea. Îți sunt recunoscător pentru culori, pentru gelatină și pentru omul pe care mi l-ai adus, dar mai mult de atât nu am reușit să pricep ce vrei și ce crezi tu că poți să faci cu mine, însă îți pot spune ce pot să fac eu cu tine și asta se va întâmpla chiar acum. Nu cred că poți să ghicești, și asta doar pentru că aroganța este primul păcat al Diavolului, dar oricum ar fi eu am să te omor. Am să te omor doar pentru că nu te aștepți la asta și îmi pare rău că nu ai o față pe care să-ți pot citi mirarea și spaima pe care știu că le trăiești chiar acum, în timp ce cuvintele mele se apropie de punct. Și nu am să fac nicio excepție în cazul tău și am să consider ca ultima ta imagine această în care suntem acum, dar nu te voi lăsa să alegi, nu vei avea șansa să retrăiești ceva important pentru tine. Ca ultim gând, te poți consola cu ideea că oricum te-aș fi omorât, la fel cum aș omorî un înger, pentru simplu fapt că ai făcut greșeala să-mi apari în cale, iar eu nu pot rata ocazia de o omorî un demon.
Demonul nu a mai apucat să adauge nimic, iar 2001/1977 a tras lanțul de bicicletă pe care l-a aruncat peste coarnele demonului și care i-a intrat pe cap până la gât. Apoi, ținând strâns lanțul de celălalt capăt cu mâna dreaptă, l-a smucit și a tras demonul îngenunchiat la picioarele lui. Cu genunchiul stâng a apăsat pe șira spinării, ale cărei vertebre erau ieșite în afară și reliefate precum pietrele de munte de-a latul unui râu dintr-o pădure întunecoasă, demonului, iar cu dreapta a tras de lanțul pe care i-l prinsese de gât, sugrumându-l și arcuindu-i spatele într-o poziție din care demonul fără chip a gemut și chiar atunci 2001/1977 și-a scos securea și i-a tăiat capul de sub lanțul pe care apoi l-a ridicat deasupra capului său cu tot cu capul demonului prins în el și i-a aruncat capul peste spatele lui, iar în momentul în care acesta a lovit podeaua s-a auzit ca un pahar spart, și 2001/1977 s-a trezit într-un loc întunecos, printre niște betoane reci, strâmbe și dărâmate, printre care intrau două raze ale soarelui. Încăperea în care fusese mai devreme dispăruse, dar locul în care era acum avea aceeași formă. Și-a întors corpul și a observat că în spatele lui, în fața unei grinzi căzute, stătea în poziție dreaptă corpul neînsuflețit al unui bărbat cu mustață, cu capul aplecat și ale cărui picioare fuseseră amputate din șold. 2001/1977 s-a apropiat de corpul acestul bărbat și a observat că, la gât purta un lanț din aur de care atârna o cruce creștină, tot din aur, pe care era sculptat în același metal prețios trupul lui Isus, răstignit. 2001/1977 a smuls lanșul de la gâtul bărbatului mort, l-a strâns în pumn și i-a dat drumul în același buzunar al pantalonilor de trening, apoi a urcat pe lângă grinda dărâmată, printre mobilierul din apartamente și alți pereți căzuți și a ieșit pe niște trepte intacte, dar răsturnate într-o parte peste molozul blocului, la o înălțime aproape de nivelul etajului al doilea, puțin peste baza mormanului de dărâmături în care se transformase blocul de pe colț. Cel mai probabil, aceste scări de bloc se prăbușiseră de undeva de la etajul al treilea sau al patrulea și acum rămăseseră blocate între zidurile căzute. 2001/1977 a scos capul dintre dărâmături și a observat cum, deasupra lui, pe mormanul de betoane frânte, deja se urcaseră pompieri și soldați care începuseră operațiunile de salvare ale celor prinși între pereți. S-a uitat în jos și a văzut cum alte echipe de salvare începuseră să urce peste pietre pentru a încerca să mai salveze viețile care mai puteau fi scăpate de la moarte. Echipele de salvare de deasupra blocului și cele de la parterul acestuia aveau ca plan să se întâlnească undeva la mijloc, adică undeva în jurul etajului al treilea, exact acolo unde se afla 2001/1977, iar asta însemna că la el aveau să ajungă abia într-un final. 2001/1977 s-a așezat atunci pe una dintre treptele scărilor căzute și pentru prima dată în acea zi, a scos o țigară pe care a aprins-o rămânând cu capul întors, pupilele blocate și țigara arzându-i între degetele arătător și mijlociu de la mâna dreaptă de peste genunchiul îndoit, către Biserica Rusă ”Sfântul Nicolae”. Pe măsură ce țigara îi ardea către jumătatea acesteia, iar figura îi căpătase o oarecare expresivitate, 2001/1977 a auzit o voce scoțând niște sunete chiar la picioarele lui. Și-a aplecat capul cu urechea stângă aproape lipită de buzele omului întins pe trepte și prins cu picioarele între scări și un zid din beton și a înțeles că bărbatul din fața lui murmura: ”Apă !”. 2001/1977 și-a ridicat privirea de la bărbatul aflat în suferință chiar la picioarele lui și a continuat să se uite cu capul într-o parte și privirea fixă la biserică până ce țigara s-a apropiat de filtru, iar atunci i-a aranjat filtrul între degetul mare și cel mijlociu al mîinii drepte, după care l-a împins cu degetul mijlociu și țigara aproape terminată a sărit aprinsă și răsucindu-se ca și cum ar fi fost lansată dintr-o pușcă, s-a învârtit și a căzut undeva peste primele resturi ale blocului de pe strada dintre acesta și biserică. Apoi, 2001/1977 l-a apucat de ceafă pe bărbatul de pe trepte și l-a ridicat în sus, forțându-i coloana având picioarele prinse sub zidul căzut și evident, omul a scos oftat de durere, dar era oftatul stins al omului care credea că va fi salvat, că după acel moment nu vor mai urma și altele chinuitoare pentru el, nu acela de sfârșit în care victima își pierde speranța și tot ce îi mai rămâne de făcut să să scoată un sunet în fața morții. 2001/1977 l-a ridicat pe omul acela cu capul aproape de urechea lui și l-a întrebat: ”Câți ani ai ?”, iar bărbatul i-a răspuns: ”52”. Era un bărbat ce părea destul de înalt și cu o constituție robustă, cu părul negru și creț și cu chelie în vârful capului, cu fața rotundă și ochii mari, rotunzi și negri, puțin scoși din orbite: ”Vă rog, ajutați-mă, nu mă recunoașteți ?” a insistat bărbatul, iar 2001/1977 nu i-a răspuns la întrebare, preocupat fiind de a se uita în stânga și în dreapta după salvatori care l-ar putea vedea. Atunci când s-a asigurat că era ferit de privirile tuturor, 2001/1977 a împins cu piciorul peretele de peste picioarele bărbatului căzut, iar oasele acestuia au scrâjnit, semn că, probabil, fuseseră rupte iar omul a strigat de durere și atunci 2001/1977 și-a desfăcut picioarele și l-a încălecat și i-a dat doi pumni care i-au spart omului nasul și gura, iar cu sânge curgându-i din nări și din buza superioară și ochii mari și figura speriată, omul l-a întrebat înspăimântat: ”Ce faci ?” și 2001/1977 i-a răspuns: ”Taci, că-mi bag pula-`n gura ta !” iar omul a tăcut mâlc. Atunci, 2001/1977 l-a apucat pe bărbat de sub brațe și l-a tras un pic în spatele primului strat de dărâmături, vizibil de la stradă și l-a adus undeva mai în mijlocul acestora, între alte scări rupte și o balustradă, după care l-a întins pe trepte și a aruncat balustrada peste el, făcând un zgomot puternic în urma contactului dintre fier și beton și atunci bărbatul a început să-și agite ochii sperând că cineva îl va vedea și salva, dar nu a avut noroc:
- Trebuie să așteptăm aici, până când cineva va veni să ne salveze, i-a spus 2001/1977, acolo unde erai înainte nu era bine pentru că se putea să cadă balconul de deasupra peste tine și peste noi și atunci sigur am fi murit. Aici e mai retras și suntem protejați de pereții ăștia și putem să așteptăm până când ne va găsi armata sau pompierii, a continuat 2001/1977.
- De ce m-ai lovit mai devreme ? a întrebat bărbatul și atunci 2001/1977 i-a răspuns:
- Dădusei ochii peste cap, am vrut să te trezesc să nu leșini sau să mori, m-am gândit că o să-ți înghiți limba de durere atunci când am tras peretele ăla de pe picioarele tale.
- Minți, ajutor ! Scăpați-mă de aici ! a țipat bărbatul cu speranța că va fi ajutat de cineva și imediat 2001/1977 și-a scos cuțitul de vânătoare și l-a lovit cu mânerul în frunte, crăpându-i pielea pe mijlocul capului:
- Taci, vrei să murim aici ?! Cad zidurile astea peste noi dacă mai țipi ! i-a spus 2001/1977, iar omul a răspuns speriat:
- Cum să cadă zidurile peste noi dacă țip ?
- Păi cad, așa cum au căzut din cauza cutremurului, așa pot să cadă și de la urletele tale, i-a zis 2001/1977
- Domnule, sunteți într-o stare de șoc, a continuat bărbatul, betoanele nu au cum să cadă din cauza vocilor noastre, haideți să încercăm să găsim ajutor, i-a sugerat omul și 2001/1977 a replicat:
- Stați aici nemișcat, or să ne găsească, important e să rămânem pe loc și să nu mișcăm noi și mai mult dărâmăturile. Rămânem aici, mai bine îmi spui o poveste despre tine, ceva, orice vrei tu.
- Minți, vrei să mă ții aici nemișcat !, a continuat omul, de ce vrei să mă ții aici ? Vrei să mă omori ? Te rog, nu mă omorî, uite, dacă nu m-ai recunoscut, deja, eu sunt un actor cunoscut, apar mereu la televizor, joc în piese de teatru pe toate scenele importante din oraș și din țară. Am bani, am tot ce vrei, îți pot da orice, doar, te rog, nu mă omorî ! l-a implorat bărbatul.
- Nu te știu, eu nu mă uit la televizor și nici la teatru nu merg, a răspuns 2001/1977. Dar de ce crezi că vreau să te omor ? D`asta crezi tu că sunt eu aici, ca să te omor pe tine ? Sunt doar un om cu care a căzut blocul la fel cum a căzut și cu tine și care, din fericire, a supraviețuit și acum stăm aici amândoi și așteptăm să fim salvați. Acum, hai, spune o poveste ! l-a îndemnat 2001/1977.
- Ce poveste să mai spun, domne`, crezi că de povești îmi arde mie acum ?! a spus cu un ton ceva mai liniștit bărbatul și 2001/1977 l-a încurajat :
- Orice poveste, doar să mai treacă timpul până vine armata să ne scoată de aici. Mai ales dacă spui că ești și un actor faimos, sigur trebuie să ai o grămadă de povești !
Bărbatul a întors, apoi capul și a rămas cu cu ochii îndreptați către un spațiu nu foarte larg, rămas liber printre o grindă și un perete și două bare ce păreau ruginite din care fusese construită armătura. Prin acel loc omul a văzut cerul bleu țipător așa cum este el într-o dimineață de gheață din iarnă sau din primele zile ale primăverii și în mijlocul acestui petic de cer, un nor perfect alb, unitar și dens, compus din aburi groși de lapte, cu formă ca de dantelă buclată pe margini, întocmai ca țărmul alb, ros rotund și în cercuri și semicercuri trasate din compasul celei mai sărate ape din lume, luminat cu o rază puternică și fără model, pierdută pe pământ dintr-un soare îndepărtat și care nu se știa dacă va mai găsi vreodată acel uscat de pe care omul se uita în sus. După câteva momente de liniște tăiată în toate direcțiile așa cum siropul concentrat desparte frișca de deasupra în zeci de bucăți albe și care sfârșesc prin a-și pierde culoarea, de vocile și strigătele din loc în loc ale salvatorilor și ale victimelor cutremurului, omul a început să vorbească:
- În `53 sau `54 am ajuns director la un teatru de stat dintr-un oraș din provincie. Aveam , deci 28 sau 29 de ani. Nu mai eram nici foarte tânăr și credeam că, deja aveam suficientă experiență de teatru încât să pot să mă descurc fără probleme într-o poziție administrativă. De fapt, dacă stau acum să-mi aduc aminte și să mă gândesc mai bine, cred că mă înșelam. Nu sunt și cu siguranță nu am fost vreodată vreun conducător descurcăreț. Dar, pe vremea aceea era simplu, poate chiar mai simplu decât ar fi acum, pentru că și dacă nu te pricepeai, așa cum era cazul meu, foarte bine la administrare, oricum ar fi administrat partidul pentru tine, așa că nu aveam de ce să-mi fac griji, iar fonduri, oricum, erau, indiferent de cât de multe bilete vindeam și de cât de mulți bani făcea teatrul. Așa că știusem de la început că nu aveam nimic de pierdut dacă acceptam postul. Dar eram ambițios și nu numai că nu vroiam să mă fac de râs, dimpotrivă, îmi doream să reușesc să fac în așa fel încât teatrul de la noi din oraș să ajungă unul dintre cele mai apreciate și faimoase scene din țară. Și într-un final, am reușit, ba chiar mai mult, mi-am depășit toate așteptările și anticipațiile. Însă, ca să ajung să ating ceea ce-mi propusesem nu cunoșteam decât o singură metodă, aceea de a spori încontinuu calitatea pieselor de teatru și a actorilor de la noi, după cum credeam eu de cuviință și din fericire s-a dovedit că așa cum am considerat eu a fost și varianta câștigătoare pentru noi, iar piesele noastre au ajuns celebre și oameni din toate colțurile țării veneau la noi în oraș special pentru o anumită piesă sau alta. Eram mândru și ambițios și acum sunt la fel, însă atunci când eram tânăr acestea două au fost principalele mele calități. Sau defecte, o poți lua și așa. Doar eu am jucat peste 30 de roluri pe scena teatrului de stat, unde am fost director timp de 12 ani. După care, la un moment dat, am renunțat. După 10 ani știam, deja, că nu mai aveam ce să fac în acel teatru, că îl adusesem atât de sus cât s-a putut și la nivelul la care știu sigur, acum, că nimeni altcineva nu ar fi putut s-o facă în locul meu. Am mai rămas, totuși, 2 ani la insistențele colegilor mei actori și angajați. Dar la 40 de ani am decis să părăsesc teatrul care acum este imaginea vieții mele ca actor. Atunci când mă gândesc la toți anii pe care i-am petrecut pe scenă, îmi amintesc, de fapt, cei zece ani pe care i-am petrecut la teatrul de stat. Când am împlinit 40 de ani am plecat, am lăsat teatrul și orașul și m-am mutat aici, fără să mă gândesc de două ori sau să am remușcări. La teatrul de stat nu mai avea ce să se întâmple, depășisem cu mult orice fel de plan al partidului și aveam de ales dacă să-mi irosesc anii de actorie care-mi mai rămăseseră acolo sau dacă să-mi încerc norocul în cel mai mare oraș din țară. Așa că m-am mutat, am plecat și de când am ajuns aici am filmat zeci și sute de emisiuni pentru televiziune, am prezentat programe speciale, întâlniri, revelioane și am jucat în filme ale căror număr l-am uitat și așa am ajuns ceea ce sunt astăzi și mă mir că nu ai auzit de mine, e într-adevăr puțină lume care nu mă recunoaște. Oricum au fost multe povești și tot felul de întâmplări în anii în care am fost la conducerea teatrului de stat, pe unele nici nu le mai țin minte, iar restul cred că mi-ar trebui câteva luni ca să le pot povesti și contextualiza astfel încât ele să aibă sens pentru altcineva care nu știe despre ce a fost vorba acolo. Însă am în minte o imagine pe care o asociez cu prima vară pe care am petrecut-o la teatru, atunci când, am început să construim totul așa cum credeam eu că urma să fie bine. Când am ajuns la teatrul de stat, nu am găsit nimic acolo, era doar o clădire construită și o sală mare pentru spectacole, eu muncitorii angajați și câțiva actori pe care îi adusesem cu mine pentru a începe, deja, să ne gândim cum și ce și dacă vom reuși să începem să punem în scenă câteva piese, din toamnă. În orice caz, în momentul în care am intrat în teatru nu aveam nici curent electric, nici apă și nici aerisirile nu funcționau, iar muncitorii mă așteptau ca să le dau indicații cu tot ceea ce aveau de făcut. Câteva zile după aceea ne-am întâlnit cu arhitectul principal și cu constructorul și am discutat, în mare, despre ce puteam să facem acolo și am stabilit ordinea în care aveam să construim și să amenajăm pentru ca lucrurile să decurgă așa cum ne doream. Am încercat, apoi, câteva zile să lucrăm de dimineață, însă imediat ce trecea de ora 11, în teatru abia se mai putea respira din cauza căldurii și a lipsei de oxigen stând degeaba, nici că se mai putea pune problema ca să și lucrăm în acele condiții de temperaturi ridicate și de umiditate crescută. Așa că am luat hotărârea să muncim noaptea, cu lămpi mari și cu redresoare de curent electric. Ne-au trebuit 4 luni ca să terminăm teatrul, dar în cele din urmă totul a ieșit chiar mai bine decât speram. Am muncit în lunile iunie, iulie, august și septembrie și în prima săptămână a lui octombrie teatrul s-a deschis publicului, cu două piese care se jucau de două ori pe lună, sâmbăta. În acele 4 luni începeam să lucrăm de pe la 8 sau 9 seara și munceam până la 5 sau 6 dimineața. Fiecare dintre noi cumpăra înainte să ajungă la muncă, pe rând, sticle de bere la 1 litru, câte 8 sau 9 sau 10, pe care le puneam în două genți frigorifice și de care nu ne atingeam până când nu se termina lucru. În jur de 5 – 6 dimineața ne opream și ne luam berile. Primele sticle le desfăceam pe acoperişul teatrului, la primele ore ale dimineţii, atunci când aerul cel mai rece al zilei și coborât din cerul gri ne îngheța respirațiile și ne deschidea sinusurile. Cum ne urcam pe acoperiș, în partea dreaptă, în depărtare, se zărea o ultimă fâșie de cer indigo, lăsată în urmă de un demon al întunericului care ar fi sărit pe partea cealaltă a Pământului, îngrozit de primele semne de lumină, iar în urma lui și în cădere i s-ar fi umflat în aer mantaua nopții, cu Luna și Steaua Polară întoarse pe dos, cusute pe ultimul tiv al pelerinei demonului și care aveau să dispară imediat de pe cer, odată cu căderea lui. În partea stângă se amenajase, recent, un parc și printre aleile și copacii paraleli cu soarele începeau să ne înțepe pielea de pe mâinile cu care ne sprijineam pe țigla rece și umedă de pe acoperișul teatrului, primele raze. Și atunci era primul și singurul moment al zilei în care ne era frig și ne bucuram de el și încercam să-l prelungim cât mai mult. Orice discuție se întrerupea și râsetele ne dispăreau și fiecare dintre noi rămânea cu capul într-o altă direcție, cu cine știe ce gânduri. Apoi, aerul rece începea să fie tăiat ca de lovituri de pumnal în cântece și sunete diferite, amestecate și înalte și puternice de tot felul de păsări și îmi amintesc că acele zgomote mă făceau de fiecare dată să ies din acea tăcere plăcută și să încep să vorbesc pentru că altfel aveam senzația că vom fi acoperiți complet de acele păsări și că ne vom pierde unii de ceilalți în acea dimineață. Și atunci spuneam ceva, de obicei o glumă și cu toții începeam să râdem și discuțiile se reluau, ca și cum doar ce am fi alunecat de pe o buclă a timpului și am fi aterizat direct pe următoarea, fără să mai coborâm și să mai urcăm și am fi fost blocați pentru un scurt timp, atât cât a fost nevoie ca să reintrăm din nou în trecerea timpului. Și rămâneam acolo, pe acoperiș, până spre 7 sau 7:30. Până atunci aproape terminam toate berile, mai rămâneau două sau trei, iar zgomotul și aerul se schimbau treptat. Cântecele păsărilor erau înlocuite de sunetele pașilor pe trotuare și alei, de vocile amestecate și pișcătoare într-un zgomot general de fundal, ca mii de bulgări microscopici de sare înghesuiți în aceeași solniță din care ai fi turnat și gustul ar fi devenit, dintr-o dată, mai sărat, așa părea lumea la acea oră, ca o solniță de pe mijlocul unei mese iar gustul sărat era sunetul forfotei care uneori te făcea să-ți dorești să-ți acoperi cât mai rapid urechile. Vocile erau, din când în când, întrerupte și acoperite de vijelia celor 20 de autobuze care străbăteau orașul și de mașinile care zdruncinau piatra cubică. Aerul rece era treptat înlocuit cu altul din ce în ce mai cald până când, la un moment dat, uitai că mai inspirai și totul revenea la inconștiența firească a respirației. Apoi, probabil corpurile noastre începeau să se oxigeneze din nou așa cum trebuie și coboram de pe acoperiș și alergam, strigam, ne batjocoream și ne înjuram printre copacii înalți și moi de lumina caldă ca o portocală care tocmai ce se storcea dintre nori peste oraș. Ne opream în mijlocul celor câteva rânduri de copaci, unde iarba se bătătorise iar pământul era uscat și acoperit cu un strat de praf gros ca o pulbere bej, grunjoasă din loc în loc și care ni se lipea de tălpi și ne murdărea încălțăriile și arăta de parcă multe kilograme de bucăți de halva brună ar fi fost aruncate în acel loc și fărâmițate și călcate în picioare de sutele și miile de tălpi care își găsiseră, în timp, drumul pe acolo. În capătul din stânga al acestui loc prăfuit, așa cum vedeam noi venind dinspre acoperiș, săpasem cu gâtul spart al unei sticle o groapă mică, care dispărea de fiecare dată atunci când ploua din cauza nămolului în care se transforma pământul mort care gâfîia și rezona la fiecare pas, mereu, atunci când îl călcam din cauza vremii ce îl lăsase fără apă și care făcuse loc vieții să existe mult sub el și deasupra lui. În jur de 7:30 cerul era deja luminat și avea culoarea albastru limpede și vaporii fierbinți ai verii nu-i ascundeau, încă, la acea oră, umplutura din milioane de cerculețe bleu în voalul albicios de ceață. Până când ajungeam la locul dintre copaci cu pământ uscat și cu groapă într-un capăt, soarele era, deja, pe cer și ridicat atât cât să formeze unghiul cel mai bun pentru luminișul în care ne adunam noi, ca o lanternă. Fiecare dintre noi trântea pe pământ câte un dop de sticlă metalic de bere pe care apoi îl apăsa cu putere cu piciorul, iar marginile zimțate se ridicau și deveneau plate și astfel dopul se transforma într-un rotund tăios în care nu de puține ori mi-am despicat pielea de pe buricele degetelor. Luam un băț și, la zece pași de groapă trăgeam o linie adâncă în praf și nisip de unde fiecare urma să arunce cu dopul lui către groapă. După ce dopul cădea pe pământ, în jurul scobiturii din pământ, fiecare dintre noi îl împingea cu lovituri de degete și bobârnac, dar fără să-l conducă cu degetul, către groapă. Cel care reușea să-și introducă primul, din cât mai puține lovituri, dopul în gaură, câștiga. Îniante de fiecare joc stabileam o miză și pariam, iar potul îl așezam pe pământ, în spatele scobiturii și puneam o piatră peste bani pentru a nu fi luați de vânt. Câștigătorul lua toți banii, iar apoi stabileam o altă miză, strângeam banii, îi lăsam la groapă și ne întorceam la linia de start pentru a o lua de la capăt. Era un joc zgomotos și plin de înjurături și certuri, dar mai ales de râsete, râdeam încontinuu și ne tachinam până ce ne terminam și berile și pierdeam toți banii, iar acela care câștiga cumpăra berile pentru a doua zi. Ne jucam la groapă până aproape de 10 dimineața și atunci când, deja, soarele începea să devină arzător, ne dădeam seama că ziua noastră de lucru se încheiase și că era momentul să mergem acasă, urmând ca seara să începem din nou munca. Eram căsătorit, deja, de un an, dar îmi amintesc de vara aceea ca de o perioadă în care am stat cu băieții și am făcut tot ce fac băieții. Văd pământul uscat și groapa spre care aruncam capacul turtit de bere și cum îmi fixam ținta și mă aplecam un pic pentru a arunca capacul de la linia de start și îmi amintesc ca de una dintre cele mai bune perioade de viața mea de până acum. Apoi închid ochii și, de acolo de unde eram, în luminișul dintre copaci, văd așa cum vedeam atunci când îmi întindeam spatele și îmi ridicam privirea către coroanele copacilor, iar în fața mea erau crengi de diverse nuanțe maronii și frunze verzi și lucioase, închise la culoare și deschise de razele soarelui, transparente și acoperite de nervuri , ca un desen al sistemului vascular la om pe o pagină bătută într-o parte de vânt și întorsă pe cealaltă de soare. Iar frunzele sclipeau pe ramuri în lumina dimineții ca bomboanele în staniol din pomul de Crăciun, mișcat din suport de o pisică care tocmai ce face tuturor cunoscut faptul că bradul e numai și numai al ei. Și încă se aud cântece de păsări de cine știe de unde și mai văd aripi agitate printre frunze. Iar cerul albastru alunecă printre frunzele verzi și pielea mi se pătrunde de cald și mă simt ca zburând peste un fluviu, iar atunci mă mut la umbră și nu mai simt căldura și îmi imaginez că privesc harta lumii și văd cum cerul se transformă în Atlantic și alunecă șerpuit printre continentele verzi. Apoi se aud sunetele guguștiucilor, iar cântecul gugștiucilor e cântecul ultimei părți a dimineții și asta însemna că venise timpul să mergem la somn.
character design de Radu Dima
Până ce bărbatul și-a terminat povestea, 2001/1977 începuse să facă câteva ture în spațiul strâmt dintre pereți, atingând cu palma fiecare colț interesat, parcă, de materialele de construcție și privind de jos în sus fiecare perete strâmb și fisurat. La un moment dat vocea omului a încetat să se mai audă și o liniște deplină a început să circule prin locul închis, fapt ce l-a determinat, după câteva clipe pe bărbat să întrebe:
- Ce faci acolo ?
- Nimic, mă uitam la pereții ăștia cum s-au rupt, i-a răspuns 2001/1977.
Omul a întors capul într-o parte, privind către ceața de praf din afară și atunci prin locul mic și gol au început să circule din toate părțile adieri ale freamătului dimprejur. Bărbatul și-a reîntors privirea către locul în care știa că era 2001/1977, a deschis gura și a făcut ochii mari cu expresivitatea omului care avea să spună ceva imediat și important. Atunci ochii lui s-au lovit de cei ai lui 2001/1977 care ținea cu mâna dreaptă un perete pe care îl sprijinea cu piciorul deasupra omului întins. Pe față i se citea un zâmbet nici sadic, nici mulțumit, nici cinic, un surâs ca al oricărui om care ar fi auzit o glumă previzibilă și care tocmai din această cauză nu s-ar fi amuzat cine știe ce de ea, dar totuși instinctul i-ar fi spus să schițeze un zâmbete pentru interlocutor. Bărbatul a avut un moment de agitație în care a încercat să se tragă în coate de sub dărâmături și apoi a început să țipe. Strigătele lui nu au făcut altceva decât l-au determinat pe 2001/1977 să-și miște atenția de jur împrejur pentru a se asigura că nimeni nu-l observa, după care să revină asupra omului cu o figură încrâncenată și atunci a lăsat betonul să cadă peste trupul lui. Un zgomot puternic, ca un crăpat în răsunet s-a auzit în momentul în care marginea de deasupra unui geam i-a căzut peste frunte și i-a acoperit fața, iar bucata din beton s-a fisurat și de sub aceasta, de sub părul închis la culoare și ondulat al bărbatului, ieșit în afară de sub placa din piatră, de sub puloverul din lână albastru închis și cu dungi împletite în alb și roșu, dar acoperit aproape în întregime cu praf cu care fusese îmbrăcat, s-a scurs o baltă groasă de sânge roșu închis, o scurgere adunată, compactă și consistentă, ca un bidon de ulei spart în mijlocul unei șosele arcuite sau ca mercurul dintr-o sticlă ale cărei cioburi s-au împrăștiat pe un mozaic rece dintr-o clădire publică. 2001/1977 s-a lăsat pe vine și a ridicat piatra grea și plină de sânge de pe fața bărbatului, i-a aruncat-o, încă o dată pe cap, atât de puternic încât bucata să se rupă în două, iar după ce s-a frânt a luat unui dintre cei doi bolovani rămași, s-a așezat în genunchi de o parte și de cealaltă a urechilor omului și cu partea ascuțită și zimțată, așa cum bucata de beton se frânsese, l-a lovit apăsat de cinci sau șase ori în frunte, până ce aceasta s-a despicat și din ea jeturi groase și semi-transparente pe alocuri, ca vopseaua scursă din bidinea desupra unei găleți, au țâșnit peste pantalonii de trening și talia lui 2001/1977 și de îndată ce și-a dat seama că din om curgea mult prea mult sânge ca să mai fie încă în viață, și-a întors capul, s-a uitat în spate și a văzut că pieptul omului nu se mai umfla, iar astfel și-a confirmat faptul că bărbatul era mort. Apoi i-a ridicat ambele palme și pe mâna stângă a văzut că purta o verighetă lată, din aur, pe care i-a scos-o trăgând rapid prin răsucire într-o parte și în cealaltă și puternic, pentru că voci, cel mai probabil, ale salvatorilor, se auzeau ca un semn că cineva s-ar fi apropiat tot mai rapid de acel loc. 2001/1977 i-a smuls bărbatului verigheta de pe inelarul mîinii stângi și s-a ascuns rapid printre doi pereți sprijiniți unul de celălalt, apoi a pășit pe un rest de parchet din ceea ce fusese, înainte de cutremur, holul unui apartament și după ce a trecut a ajuns în fața unei pante de moloz, iar 2001/1977 s-a aruncat cu picioarele înainte și s-a lăsat să alunece pe partea stângă, înaintând pe coapsa stângă, pe șold și sprijinit în cotul mâinii stângi și în doar câteva secunde 2001/1977 a văzut cum cum tot ceea ce mai rămăsese din blocul uriaș de pe colț, răniții și morții, salvatorii și obiectele din apartamente, o lume trecută, în agonie și pe sfârșit i-a fulgerat privirea ca spicele de grâu bătute de soare și împinse de vânt în sensul invers al trenului în care s-a așezat călătorul și fără să-și dea seama de cum alunecase s-a trezit în mijlocul străzii, printre rândurile de soldați și salvatori și la picioarele lor, în siguranță și departe de tot ceea ce cutremurul dărâmase în urma lui.
2001/1977 s-a împins, atunci, în brațul stâng și s-a ridicat în picioare în spatele rândurilor de oameni care înconjurau blocul și care asistau la operațiunile de salvare. Cu capul în jos și cu gluga trasă peste cap, a înaintat cu pași mari, fără a se grăbi, însă, pe mica stradă care ieșea în bulevardul principal, lăsând pe partea stângă muzeul orașului, ale cărui uși erau deschise și curtea plină de lume și oricine ar fi vrut atunci să intre în muzeu ar fi putut s-o facă complet neobservat și ar fi putut ieși de acolo cu orice obiect. 2001/1977 a rămas în picioare pentru scurt timp, pe trotuarul de peste drum, privind gardul muzeului și agitația din curtea acestuia. Dintr-o parte și din cealaltă, prin fața lui s-au plimbat voci și sunete, urletele răniților și zgomotele sirenelor salvărilor, ale mașinilor de pompieri și ale armatei care ocupau strada din ambele sensuri , încărcate cu zeci și sute de salvatori și de răniți și de unelte folosite la scoaterea dintre dărâmături ale victimelor, scări, lopeți, chingi și corzi, iar în privirea albă și cristalină a lui 2001/1977 se reflectau culorile aprinse ale girofarelor, albastru, roșu și portocaliu, și din ochii lui părea că ar fi urmat să fie aruncate două valuri de lumini care ar fi urmat să topească tot orașul, valul ochiului stâng partea de vest și cel al ochiului drept partea de est, iar toate construcțiile și drumurile, statuile, muzeele, bisericile și monumentele, spitalele și școlile și cimitirele ar fi fost culcate la pământ de o lumină puternică a cărei singure culori ar fi umplut imaginea, aerul și cerul, așa cum furia vântului trântește macii pe câmp într-o după-amiază de vară, cu puțin timp înaintea unei ploi scurte, cu gheață. Iar pe măsură ce orașul ar fi căzut, acesta ar fi fost imediat acoperit de o iederă rapidă crescută pe orizontală, cu tulpină argintie și frunze late ca acelea alea unui stejar bătrân și umbros, tot argintii și de îndată ce orașul ar fi dispărut cu totul și ochii lui 2001/1977 s-ar fi stins pe pământ, atunci ar mai fi rămas doar un nesfârșit covor din frunze argintii, ridicate și lăsate să cadă la loc de un vânt plăcut, iar peste tot nu ar mai fi fost decât orizontul și cerul bleu neîntrerupt decât de o razele sticloase și albicioase venite din sus, iar atunci lumea ar fi strălucit și s-ar fi transformat într-o tavă din argint pe care 2001/1977 o ținea cu ambele mâini de mânere și în întreaga ei suprafața nu se mai reflecta altceva în afară de chipul lui. La un moment dat, însă, nu s-au mai auzit sirenele, iar 2001/1977 a trebuit să clipească și să-și lase din nou capul în jos, iar cu mîinile pline de negreală a început să-și scuture și să-și arunce, pe cât posibil, praful de pe haine. Oamenii alergau în grabă pe lângă el fără să-l bage în seamă sau în cazul în care l-ar fi remarcat, să o fi făcut altfel decât ca pe un sinistrat oarecare. La un moment dat, chiar atunci când două femei cu vârste de 35-40 de ani au trecut prin fața lui, 2001/1977 și-a deschis pelerina din prelată și blană și și-a scuturat-o trăgând de ea cu putere și agitând-o, iar femeile s-au îngrozit și au început să țipe atunci când au văzut că pe sub haină mai multe descărcări electrice îi luminau trunchiul și coastele, iar 2001/1977 și-a tras rapid marginile mantei și și-a acoperit corpul și cu privirea încruntată s-a uitat către cele două femei și le-a spus: ”Taci, că te omor !”, iar ele mai tare s-au speriat și au început să urle de spaimă atunci când l-au văzut că era albinos și au luat-o la fugă pe străduța cu muzeul orașului, către blocul căzut, iar 2001/1977 s-a întors, imediat cu spatele și a făcut câțiva pași rapizi, după care a ieșit pe bulevardul mare, cel principal al orașului, a trecut prin fața muzeului și s-a oprit în mijlocul intersecției principale, într-un rond de flori plin cu panseluțe de diferite culori și mărimi. În mijlocul rondului de flori se formase o adâncitură în pământ care era plină cu apă și care arăta ca și cum cineva ar fi săpat special acolo pentru a strica aranjamentul florilor și a umple cu nămol unul dintre puținele locuri verzi din zona de centru. 2001/1977 a pășit cu bocancii prăfuiți și plini de nămol și sânge pe tălpi peste gazonul tuns și îngrijit și peste flori, iar de la distanță se vedea ca și cum în mijlocul pământului fierbea nămolul într-o gaură din care ieșiseră niște pași răi și care se risipiseră, deja, prin lume și tot ce ar mai fi rămas de făcut omenirii, ar fi fost să aștepte ca lucruri negre să se petreacă. 2001/1977 s-a oprit cu picioarele desfăcute deasupra bălții din rondul de flori și printre Univeritate și Teatrul Național a privit cum bulevardul lung și drept fusese devastat de cutremur. Lumina venea de deasupra, din stânga și din spate, așa cum el stătea în rondul intersecției, însă soarele și razele lui dispăruseră complet, iar peste oraș se lăsese un strat gros și jos de nori gri și albi încărcați cu apă și ninsoare, iar respirația devenise mai lentă și mai greoaie, iar aerului parcă îi dispărea, treptat, oxigenul, iar culorile se vedeau ca și cum ar fi fost privite printr-un strat de aer aburos, deși invizibil, iar mirosul de clădiri vechi și rupte și de moloz, amestecat cu praful de după prăbușirea blocurilor, făcea ca un sentiment de blocaj în lift care nu avea cum să se termine într-un mod fericit, să se răspândescă în toate sufletele din oraș care supraviețuiseră.
2001/1977 și-a scos din pelerină pânza de bomfaier, apoi și-a înălțat brațul drept atât de sus, încât jumătate superioară a pânzei, așa cum o ținea el ridicată în poziție verticală, a intrat în norii negrii și groși. După aceea a început să-și agite mâna în sens circular cu asemenea rapiditate încât imediat norii au început să se prindă de zimții bomfaierului său. Din spatele lui 2001/1977 a început să bată un vânt puternic și neobișnuit de cald pentru acea perioadă a anului, ca un aer din Sahara care ar fi intrat printr-o oază din adâncitura dintre două dune înalte ale deșertului și ar fi ieșit prin groapa de nămol dintre picioarele și din spatele lui. Aerul cald i-a umflat pelerina și i-a împins-o în față, iar de dedesubt i-a ridicat colțurile și le-a făcut să plutească în aer în valuri line și ondulate neregulat, așa cum aerul verii împinge în case perdelele din spatele gemurilor deschise, formând din ele bucle încinse în liniștea după-amiezilor arzătoare. 2001/1977 și-a lăsat, apoi, capul acoperit cu gluga din blană, aplecat către vârfurile bocancilor, lăsând vântul să-i dilate căile respiratorii și să simtă un nou aer, cu totul diferit de mirosurile iernii și de cele mai recente amestecuri pe care cutremurul le lăsase să circule prin oraș. În ochi a simțit și a văzut cum fire din albul cel mai curat al părului său i-au atins pupila și a clipit de mai multe ori, iar ochii i-au umplut, atunci, obrajii de lacrimi. A continuat să învârtă bomfaierul printre nori, și de peste marginile orașului, stratul gros de nori negri a început să se subțieze și să se transforme la început în alb gros și după aceea în nuanțe firave de alb, ca de abur, iar în spate, de jur împrejurul orizontului și de peste clădiri s-a văzut cum, dintr-o dată, a apărut cerul din sticlă bleu și pe el soarele prânzului a început să alunece printre culori și să stropească cu razele lui pe sub norii negri din mijloc cu nuanțe de alb și roz, perlat și gri deschis, roșu și cafea cu lapte și norii de la marginea adunării acelora negri și groși au prins o culoare strălucitoare de violet spălăcit, ca și cum câțiva îngeri cu arcuri ar fi vărsat din toartele aurii un uriaș cazan din argint plin cu iaurt de vișine peste norii negri, iar acum iaurtul s-ar fi întins către marginile norilor de furtună și ar fi început să se scurgă în afară. Pentru câteva clipe a fost liniște și din depărtări s-au auzit câteva fluierăturile prelungi ale unei mierle, iar pânza de bomfaier a lui 2001/1977 arăta ca bățul pe care se prinde vata de zahăr și aceasta erau norii adunații de el prin rotire de peste zidurile orașului, în diferite culori și nuanțe de alb, gri, roz, portocaliu, bej și albastru. La un moment dat s-a oprit din a-și mai roti brațul drept și 2001/1977 și-a îndoit puțin mâna din cot, și-a ridicat mâna stângă peste rotundul de nori prinși pe pânza de bomfaier și a început să-l strângă, treptat, în pumn, până ce marele rotund de nori a ajuns cât un mic bulgăre de zăpadă pe care l-a băgat în buzunarul stâng al pantalonilor lui de trening, după care a tras fermoarul. Pânza de bomfaier a prins-o la loc, iar din partea stânga a șoldului a tras securea strălucitoare. 2001/1977 s-a aplecat și a lăsat lama zimțată a securei să se scufunde în apa murdară de la picioarele lui. Apoi a scos-o din baltă și a lăsat ca tot noroiul și apa murdară să se scurgă de pe lama acesteia, iar atunci când nu mai rămăsese decât un singur strop de apă, ultimul și singurul curat, 2001/1977 a agitat securea în sus, din încheietură, iar acel strop a zburat către cer și imediat ce a atins norii toată partea de sus s-a transformat într-o oglindă care a împărțit lumea în șase straturi, care erau, de fapt trei și fiecare dintre acesta apărând de două ori. Astfel, grosimea norilor negri s-a dublat, iar după norii negri, în sus, se vedea reflexia cercului de cer, de soare și de raze și de nori colorați pe care 2001/1977 îl făcuse prin adunarea norilor negri cu pânza de bomfaier, iar undeva departe în sus, în înaltul cerului, paralel cu pământul și care părea mult mai mic decât cel al bulevardului principal, al străzilor și clădirilor așa cum se vedea el de la același nivel, se reflecta nivelul orașului, același oraș, mai mic și întors parcă ar fi fost aruncat pe cer și lăsat acolo ca o hartă după care oamenii să se ghideze în drumurile lor din orașul real. Iar undeva, la mulți metri depărtare, 2001/1977 se vedea pe el stând în cap de dimensiunea unei stele într-o noapte senină și rece de iarnă în mijlocul unui rond de flori în care florile erau împărțite în poziție opusă față de cum erau ele în rondul din mijlocul orașului în care se afla el, de fapt, iar în fața lui, mai mic, dar la fel de drept, se vedea bulevardul întins și distrus de cutremur, iar lăsând capul în jos și privind înainte, 2001/1977 a văzut bulevardul și reflexia acestuia ca și cum ar fi văzut printre doi electrozi perfect drepți, lungi, gri și grunjoși, la capătul cărora se suda ceea ce, în realitate, era doar o clădire în flăcări, iar el ar fi fost sudorul care, aflat în siguranță și purtând echipament și mască, ar fi reconstruit după bunul lui plac o nouă instalație.
colaj digital de Tristan
Circulația în oraș fusese oprită, iar pe ambele sensuri ale bulevardului principal nu mai circulau decât mașinile de salvare, cele ale armatei și ale forțelor de intervenție pentru cazuri de urgență. Așa că 2001/1977 a ieșit de pe rondul de flori și a înaintat de-a lungul liniei continue de pe mijlocul bulevardului, aceea care delimita sensurile de circulație. Pe măsură ce pașii îi avansau de-a lungul benzii marcate pe asfalt, reflexiile de deasupra sa au devenit din ce în ce mai încețoșate și mai neclare până ce, în cele din urmă, au dispărut cu totul. Linia continuă s-a transformat într-un câmp îngust și nesfârșit de bujori pitici, de culoare roz-pal iar acest șir infinit era singurul care se mai reflecta în cer, iar 2001/1977 părea că înainta de-a lungul unei sere în care aerul nu exista, nici exteriorul nu părea real și nici temperatura nu era una normală, iar el ar fi fost captiv în acest mediu steril în care lucrurile existau și nu existau în același timp și doar această simplă posibilitate ar fi declanșat oricui frici și pierderea controlului pentru că nimeni nu ar mai fi înțeles ce se întâmpla și dacă era sau nu, real. Singurele două lucruri pe care 2001/1977 le putea vedea și de care, probabil, era sigur, erau cele două paralele de bujori și tot ce putea face în speranța că, la un moment dat, își va recăpăta reperele, era să le urmeze, chiar așa cum păreau ele, ca două linii de ghivece pline cu bujori, înșirate unele lângă celălalte pe jos, iar altele agățate și lăsate să atârne de acoperișul acelei sere. A mers, iar la fiecare pas făcut 2001/1977 strivea câteva flori și putea auzi de fiecare dată atunci când călca și când își desprindea talpa de pe linia continuă, frunzele lucioase, verzi de diferite nuanțe și tăioase ale bujorilor, scârțîiau frânte sub tălpile lui din lemn. După mai puțin de două sute de metri s-a oprit și a privit în partea stângă cum unul dintre cele mai frumoase blocuri din oraș, înalt de zece etaje, cu ferestre largi și pereți groși și cu coloane romane înalte care sprijineau ultimele etaje pe primul, era pe jumătate dărâmat, tăiat de cutremur pe prima parte a jumătății dinspre bulevard, ca un tort dreptunghiular din care un sfert fusese despicat și răsturnat pe masă de degetele ascuțite ale unui copil nerăbdător să-l guste și singurul care acum își mai lingea mulțumit buricele degetelor de crema de tort era 2001/1977 care se uita cu privirea fixă la felul în care acel bloc fusese transformat. Cealaltă jumătate a jumătății dărâmate rămăsese intactă, iar partea căzută fusese desprinsă perfect din ea, tăiată parcă cu un bisturiu și îndepărtată, și toată compoziția, nivelurile, straturile și culorile tortului erau atât de vizibile, ca un bucătar înscris la un concurs care și-a distrus opera doar pentru ca aceasta să poată fi analizată în amănunt de un juriu care se uita la ea ca la o disecție oarecare, așa se vedeau jumătățile de sufragerii și de dormitoare, de băi și de bucătării, covoarele care atârnau peste dărâmături, la fel și cărucioare pentru copii, și jumătățile de pereți acoperiți cu gresie și faianță și puteai vedea mobilierul rămas întreg și așezat în ceea ce fusese, până nu cu mult timp în urmă, un apartament normal, paturi, fotolii, canapele, mese și scaune și decorațiunile nedistruse, tablourile rămase pe pereți și vitrinele și toate acestea se vedeau de la stradă, din mijlocul bulevardului, pentru că acel bloc căzuse drept și perfect de-a lungul unui șir de grinzi de pe mijlocul acestuia. La fiecare etaj și din fiecare apartament se vedea cum oameni, locatarii acestora plângeau și urlau după tot ce pierduseră, iar privirile lor îngrozite erau orientate către jos, spre mormanul de moloz care le înghițise jumătăți din vieți, din toate obiectele pe care le avuseseră vreodată și din case și din oamenii care îi completaseră și îi împliniseră până atunci, soți și soții, mame, tați și copii, frați și surori și toate rudele și prietenii care puteau locui în aceeași casă ajunseseră, acum, jumătate. Bătrâni și femei cu copii în brațe, cu corpurile acoperite de pijamale și cămăși de noapte rupte și murdare de praf și noroi, cu fețele jegărite și părul ciufulit ca și cum ar fi fost cu toții lucrători în vreo mină, urlau stând cu tălpile dezvelite peste marginile de beton rupte, să fie salvați cât mai repede din cel mai mare pericol de moarte în care s-ar fi putut afla și care le fusese, mai demult, case.
2001/1977 a înaintat către mormanul de fărâmături peste care avea să treacă și să intre în blocul dărâmat pe jumătate, a depășit rândul de oameni veniți să ajute la salvare supraviețuitorilor, care încă se organziau și se uitau dezorientați în stânga și în dreapta căutând cele mai bune soluții pentru a începe salvările. Imediat ce a pus piciorul peste betoanele distruse și contorsionate, 2011/1977 a observat că, la capătul dărâmăturilor, între etajele al doilea și al treilea ale blocului revărsat peste bulevard, se agitau la suprafață, de undeva de dedesubt, mai multe mîini și capete de bărbați și femei, care strigau și care făceau semne disperate pentru a fi salvați dintre distrugerile apărute în urma nenorocirii în care erau prinși de peste 18 ore. 2011/1977 i-a observat și din albi, ochii lui au căpătat culoarea turcoaz aprins, ca două lumini salvatoare sclipind în ochii unui erou care ajunsese acolo special pentru a-i salva pe oamenii care la vederea lui s-au agitat și mai tare, au întins mîinile și au strigat din toate puterile pentru a fi scoși de acolo de bărbatul cu păr alb și ochi din gel turcoaz aprins.
Desigur, oamenii se înșelau.
Pe măsură ce s-a apropiat de ei, cu pași mari care loveau în reluare resturile de ziduri și din care ieșea câte un mic nor de praf la fiecare atingere a tălpii lui 2001/1977, din fuga lui ce părea una înceată și foarte rapidă, în același timp, 2001/1977 și-a desfăcut pelerina din husă și cu blană și a început s-o rotească deasupra capului și atunci când oamenii dintre dărâmături i-au văzut cuțitul buzduganul, pânza de bomfaier, lanțurile, fierul pentru curățarea porumbului, au tăcut brusc, știind că posibilitatea morții lor era din ce în ce mai clară, dar speranța că, totodată, acel om i-ar fi putut salva, i-a determinat să nu transforme strigătele de salvare în unele de frică și groază și atunci au preferat să facă liniște.
Curios, deși oamenii aveau să se înșele încă o dată, decizia de a rămâne în tăcere s-a dovedit a fi cea mai bună pentru ei.
2001/1977 a eliberat din mâna dreaptă pelerina pe care o rotea deasupra capului și a aruncat-o peste oameni, acoperindu-i, dintr-o dată, pe toți cei care se agitau între dărâmături pentru a fi salvați. Apoi, 2001/1977 a scos lanțurile cu care a prins, prin pelerină, toate mîinile și capetele acelor oameni, iar de îndată de le-a terminat de legat, a scos securea cu mâna dreaptă și a tras-o printr-o mișcare rapidă de sus în jos, dinspre partea blocului rămasă în picioare către el, pe sub pelerină, retezând toate membrele de sub încheieturi și toate capetele, de deasupra claviculelor, care izbutiseră să iasă de sub ziduri. Un val de urlete de groază s-a auzit atunci, scurt, oamenii ale căror mîini fuseseră tăiate neștiind ce li se întâmplase, și zgomote de înec au ieșit la suprafață de sub pelerina transformată într-un pansament aplicat imediat pe rana unui înjunghiat, schimbându-și imediat culoarea într-o pulpă roșie de fruct exotic, îmbuibată în sângele care clocotea fierbinte sub ea, ultimele sunete ale unei vieți trăite într-un corp dezgustător, care acum își bolborosea sângele și spuma afară din el, ca o instalație de scurgere înfundată de prea multe textile descompuse în moloz, verde și care refulase scoțând, în cele din urmă, la suprafață tot ce stătuse mai urât și mai scârbos, până atunci, în acei oameni. Apoi 2001/1977 a strâns pelerina de peste ei ca pe un sac, unindu-i cele mai îndepăratate patru colțuri și lăsând să cadă de pe ea lanțurile înnodate și pline de sânge și a dispărut cu ea în spate, intrând în bloc printr-una dintre camerele rupte în jumătate de cutremur. A tras în urma lui ușa apartamentului prin care intrase și surpinzător zgomotul ialei trântite în urma lui a făcut un ecou lung în scara blocului, chiar dacă jumătate din acesta era dărâmat și împrăștiat în mijlocul bulevardului, pe dinăuntru părea că nu fusese deloc afectat. Majoritatea ușilor de la apartamente erau deschise, locatarii fugiseră demult și se adăpostiseră pe unde apucaseră, dar cei mai mulți dintre aceștia se vedeau, prin găurile din zidurile apartamentelor de pe partea dreaptă a culoarului, așa cum ajunsese 2001/1977, în hainele de noapte, acoperiți de pături și alte haine groase, în fața blocului și alea resturilor acestuia, asistând la operațiunile de salvare și fiind atenți la indicațiile primite de la forțele de intervenție. 2001/1977 a mers pe culoarul întunecat și friguros al blocului și din când în când s-a oprit și s-a uitat prin apartamente, însă nimic nu i-a atras atenția, trecând impasibil cu privirea peste obiectele vraiște sau locurile care făcuseră intimitatea fiecărei familii. I-au trecut prin fața ochilor așternuturi și bibelouri, vesele și tacâmuri și alte obiecte pentru gătit, haine aruncate aiurea prin case, păpuși și tot felul de alte jucării, flori, frezii și zambile și ghiocei, plăpumi și perne și toate lucrurile care se mai vedeau prin ușile deschise de cutremur ale șifonierelor, borcanele pline și tot felul de alte alimente care se mai rămase prin cămări și căzute din frigiderele prăbușite în urma zgâlțîielilor, aparate de radio, difuzoare și televizoare deschise de la care se auzeau voci și oricât de sigur ai fi fost că în acea clădire nu mai rămăsese nimeni în afară de tine, tot ai fi fost indus în eroare de boxele în care se transmiteau emisiuni și care erau așezate în direcții care mai de care. Două pisici fuseseră uitate în două dintre apartamentele de pe etaj, una dintre ele rămăsese pe un pervaz, iar alta a mieunat atunci când a trecut 2001/1977 prin fața ușii deschise a apartamentului în care ea sorbea de pe podea o ciorbă răsturnată în timpul cutremurului. A intrat în apartament, a deschis ușa frigiderului și de aici a luat un sandviș dintr-o chiflă cu unt și brânză. Pașii lui 2001/1977 răsunau sec, dar lung, ca o sticlă lovită la mijloc cu o bucată de sârmă, așa tălpile din lemn ale bocancilor lui băteau mozaicul din compozit negru și alb de pe culoarul cu stâlpi din marmură ai blocului. La spatele lui, din pelerina în care fuseseră strânse mîinile și capetele tăiate, stropi de sânge curgeau cu rapiditate și grei pe podea, lasând în spatele său urme în formă de sinusoidă întreruptă, ca și cum cineva ar fi făcut pipi rotindu-și corpul în stânga și în dreapta pe la ușa din spate a unui vagon și așa ar fi rămas urmele de urină pe calea ferată. Stropii cădeau cu un zgomot ca de pârîit, rămânând impresia că undeva pe culoar două mîini ar fi strâns o legătură de bețișoare uscate pe care le-ar fi rupt prin răsucire, așa un zgomot de stors făcea sângele scurs din pelerină. Din ultimul apartament de pe stânga, din capătul culoarului spre care se îndrepta 2001/1977 a ieșit un cîine șoricar cafeniu, cu două puncte negre în loc de sprâncene care a început să latre către 2001/1977 până când acesta s-a apropiat de el, iar atunci când a ajuns în dreptul lui, cățelul a început să-și agite coada în stânga și în dreapta și s-a ridicat pe labele din spate, sprijinindu-se cu cele din față pe genunchiul lui stâng. 2001/1977 l-a mângîiat cu palma mîinii stângi și a spus: ”Fram ! Ce faci, Fram ?! Hai, vino cu mine” și a fluierat scurt și atunci cățelul pe care el îl botezase Fram l-a urmat pe scara interioară și a urcat cu el până la casa de sus a liftului și în fața ultimului geam pe care 2001/1977 l-a deschis, a scos afară pelerina însângerată și apoi l-a luat pe Fram în brațe și împreună au ieșit pe acoperișul blocului. S-au întors cu spatele la partea dărâmată și bulevardul principal și s-au așezat cu fața către spatele blocului. Lumina de la apusul soarelui avea o claritate neobişnuită, părea că soarele ar fi fost tras de la locul lui şi apropiat de Pământ, printre câteva planete pe care a trebuit să le mestece, iar acum razele lui scoteau la iveală tot ce era mai urât și mai rău și mai mirositor în oraș, așa cum lumina de la scaunul de stomatologie dezvăluie ce-i mai oribil despre om, dar în același timp te face să te întrebi cum se poate ca pe unele dintre acele guri să iasă vorbe atât de frumoase și astfel, din împleticirea acestor doi poli, se naște uimirea, uimire care se putea citi, în acea după-amiază, pe toate figurile distrase, pentru o fracțiune de secundă, de la nenorocire. Cerul rămăsese, în continuare, decupat în culori roz, cafeniu deschis și alb și undeva departe, înspre vest, chiar în fața lui 2001/1977, cartonul gros cu multe straturi colorate de nori fusese rupt la întâmplare, prin acea gaură la fel de lipsită de formă și întâmplătoare ca hotarele unei țări vechi. Departe, peste Universitate și după clădirile de pe vechiul bulevard, o bilă din jar nestins și aprinsă ca suflată de vânt umplea fondul roz al cerului, așa cum o felie rotundă dintr-o caisă se scufunda în sucul de dulceață de cireșe dintr-o farfurie albă și curată. 2001/1977 s-a așezat pe o porțiune caldă din carton cu smoală, grunjoasă, de pe acoperiș, în fund și cu picioarele îndoite și intersectate în fața lui, iar în dreapta Fram a luat poziția ”șezi”, cu gura căscată și limba scoasă înspre soare. A desfăcut în fața lui pelerina plină cu mîini și capete și le-a întins pe toate la vârfurile bocancilor săi. Erau 42 de mîini retezate de sub încheietură și 8 capete de bărbați și femei. 2001/1977 a scos cuțitul de vânătoare și a început să curețe membrele, gâturile, să taie urechile și să reteze degetele pe care erau inele. Cu stânga ținea membrele, gâturile și capetele, iar în dreapta strângea cuțitul cu care tăia pielea, oasele, mușchii și celelalte țesuturi. Apoi, după ce scotea inelele și cerceii din urechi, cu mâna stângă i le întindea lui Fram care, cu botul, capul și pieptul murdărite și pătate de mai multe nuanțe de sânge, de la roșu aprins spre roz, până la vișiniu închis și maron uscat, își deschidea gura și aștepta cu coada agitată fiecare bucată de carne. 2001/1977 lăsa capetele și gâturile să cadă la picioarele lui, și până ce soarele se ascunsese aproape jumătate după turnul Facultății de Arhitectură, terminase de strâns toate inelele, cerceii, brățările și lanțurile de aur: 61 de inele și verighete, 15 brățări, 17 lanțuri și 84 de cercei, perechi sau câte unul singur, rămas prins în câte o ureche. Le-a băgat în același buzunar de la pantalonii de trening și a răsuflat ușurat, cu ochii întredeschiși de soare, știind că de atunci înainte, cam orice s-ar fi întâmplat și ce ar mai fi urmat, planul lui avea, deja, toate elementele necesare pentru a putea fi pus în practică. A fluierat din nou și a strigat: ”Hai, Fram, hai băiatu` !”, iar cățelul murdar de sânge și care se lingea pe bot și căsca cu burta umflată de cât de mult mâncase a început să-și agite din nou coada, s-a ridicat pe toate cele patru labe și l-a urmat până la geamul de lângă casa liftului, același pe care intraseră, iar 2001/1977 l-a ridicat încă o dată în brațe și, odată intrați, s-a făcut din nou rece și a început din nou să miroasă a igrasie și a pereți putreziți și mâncați de vreme, rupți. L-a lăsat pe Fram jos, pe mozaic, și a luat treptele la pas, încet, astfel încât Fram să nu rămână în urmă cu coborâtul, nici să obosească după primul etaj. Au coborât două etaje iar 2001/1977 se uita, complet neinteresat de tot ce se întâmpla în stânga și în dreapta, printre scări, către parterul blocului, când deodată, din capătul holului din stânga, a auzit strigătele de ajutor ale unei femei. S-a oprit și a văzut cum o femeie roșcată, cu părul lung până sub umeri și îmbrăcată în cămașă de noapte, plângea speriată în tocul ușii penultimului apartament de pe stânga holului etajului, în căpătul căruia era un geam prin care lumina intra cam o treime din culoar, iar departe, afară, se vedea crucea din bronz masiv, înnegrit de ploi și ninsori și acoperită cu mușchi verde de primăveri și toamne, de pe turla bisericii de lângă, aproape lipită de bloc. 2001/1977 s-a uitat timp de câteva secunde înspre femeia care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani și care stătea în pragul ușii apartamentului, iar de la scările de pe mijlocul palierului a luat-o la fugă către ea iar femeia a început să țipe și mai tare, speriată, cu tot cu Fram alergând pe lângă el și lătrând și când mai avea doar un metru până să ajungă la ea, 2001/1977 s-a aplecat și cu mâna stângă l-a prins și ridicat pe Fram de sub burtă și l-a lipit cu capul și corpul de bicepsul lui și piept, iar cu mâna dreaptă a cuprins-o pe femeie de șold, a ridicat-o de pe podea, iar papucii cu care era încălțată i-au căzut, atunci, din picioare și 2001/1977 a fugit în continuare cu pelerina plutindu-i , ridicată și fluturându-i în spate, ca un steag umflat de briza de pe o plajă și după alți câțiva pași a sărit cu tot cu cățelul și femeia în brațe prin geamul de la capătul holului.
Dintr-o dată s-a simțit frig și vocile de afară au început să bruieze fundalul și să se audă așa cum se aud strigătele celor din jurul unei persoane care a leșinat atunci când începe să-și revină, la început mai vagi, iar pe măsură ce pluteau prin aer, din ce în ce mai puternice și mai clare. O rază ascuțită de soare venită de deasupra orașului și de pe lângă colțul turnului facultății din spate le-a încălzit, dintr-o dată aerul rece pe care îl inspirau în cădere, iar după le-a urcat pe fețe ca o lamă care le despica obrajii de jos în sus și atunci când au început să prindă cu cozile ochilor cercuri transparente și mici, bule albastre, roșii, albe, verzi și galbene de lumină au închis ochii, Fram și femeia au rămas puțin în urmă, prinși în brațele lui 2001/1977 ridicate în părți în cădere și puțin lăsate pe spate, iar atunci când tălpile i se apropiau de turla bisericii, și-a lipit picioarele și un scrâșnet puternic, ca atunci când mai multe plăci din lemn se rup, s-a auzit de îndată ce turla bisericii s-a crăpat și în partea din stânga sus, pe lângă cruce, așa cum se vedea de la bulevard, s-a făcut o gaură prin care 2011/1977 împreună cu cei doi au intrat înăuntru și s-au oprit, după câteva rostogoliri, chiar lângă clopotul mare al bisericii.
chiloți peste 0937
Femeia i-a scăpat din brațe și s-a oprit, după alte câteva răsuciri, cu spatele lipit de clopotul lipicios și cu un strat gros de rugină moale, iar lumina care intra prin gaura făcută de corpurile lor prin turlă îi făcea ca lacrimile de groază să-i pară calde peste pistruii de pe obraji. Fram a început să se scuture de praf prin răsuciri ale corpului într-o direcție și în cealaltă, așa cum fac cățeii de fiecare dată când ies din apă, iar 2001/1977 și-a desfăcut, încet pelerina și a început s-o scuture de praful din turla bisericii care plutea în milioane de particule în raza de lumină din spărtură, ca mii de pești dintr-un banc făcând aceleași mișcări pentru a feri de prădător, în timp ce trec prin razele de soare ce schimbă în turcoaz și verde deschis culoarea din adâncurile mării. Armele au început să zdrăngăne și s-au văzut în timp ce încerca să scape de praful de pe pelerină, iar atunci, plângând, femeia și-a strâns buzele și din gât a început să scoată niște sunete asemănătoare cu acelea ale unui cîine speriat, umilit și amenințat:
- Văd totul din altă parte, ca și cum toată imaginea mi s-ar fi mutat mai la dreapta iar toate lucrurile, lumina și tu cum te scuturi și cățelul, parcă nu mi s-ar întâmpla mie, parcă le-ar vedea altcineva. Deci nu e real, nu ? O să mă trezesc în curând și totul o să dispară, trebuie doar să mă trezesc, a spus, atunci, femeia.
- Nu ai din ce să te trezești, totul e real și după ce o să scap de prafu` ăsta de pe mine, o să te omor. Bine, nu chiar, o să te rog ceva, înainte, i-a răspuns 2001/1977.
Femeia a întors capul în partea stângă și și-a lipit urechea și obrazul de clopotul lipicios, a închis ochii și a spus:
- Nu-i adevărat, nimic nu-i adevărat, o să mă trezesc. Totuși dacă e adevărat ? Pentru că simt cum clopotul e rece, dacă aș visa nu aș simți rece, niciodată nu am simțit cald sau rece în vis.
- Îți spun că e real totul, suntem aici, acum. Ești într-un moment de panică, creierului îi trebuie ceva timp până când să înțeleagă că urmează să mori, dar imediat ce vei fi convinsă de acest lucru, tu singură îți vei dori să-mi spui lucruri și să-mi povestești, pentru că astfel vei crede că vei mai lăsa ceva pe Pământ, în urma ta, i-a explicat 2001/1977. Și pe bună dreptate, mi se pare, chiar așa este, lași ceva. Acum frica și panica încep să-ți dispară, ai trecut, deja, de apogeul panicii și fricii de pierdere a controlului, atunci când vedeai lucrurile dintr-o altă parte, ca și cum nu erai tu și nimic din toate astea nu ți s-ar fi întâmplat ție. Tu ai văzut dintr-un anumit unghi, alți oameni văd dintr-altul și am auzit de cazuri în care unii s-au văzut chiar și pe ei. Depersonalizarea e ceva firesc și frecvent în momentele de panică, nu e un vis, așa cum ai fi vrut tu să crezi și, din păcate pentru tine, chiar o să mori, a continuat 2001/1977.
- Ce vrei de la mine ?, a întrebat femeia
- Cum te cheamă, câți ani ai ?, i-a răspuns 2001/1977, iar femeia i-a spus că avea 29 de ani și că o chema Dana.
- Povestește ceva Dana, ceva ce vezi tu acum, orice ! a îndemnat-o 2001/1977.
- Nu știu ce, mi-e frică, i-a spus femeia.
- Gândește-te, a continuat 2001/1977, dacă în câteva minute nu începi să spui ceva, te omor direct.
Femeia care se prezentase ca fiind Dana a izbucnit într-un hohot de urlet și plâns, și înainte ca momentul de criză și spaimă să-i treacă a început să vorbească:
- Nu știu ce să-ți povestesc, sunt în oraș de două luni, m-am mutat la mătușa mea. Vin dintr-un oraș din nordul țării în care m-am născut, am copilărit și am crescut și, în cele din urmă, m-am măritat. Mă uit la viața mea, în urmă, în trecut și ajungând cât mai aproape de prezent și știu, îmi dau seama și pot să recunosc că nu mi s-a întâmplat nimic important în toți cei 29 de ani ai mei. Nu mi s-a întâmplat nimic, niciodată, nu mi s-a întâmplat nimic încă dinainte de momentul în care îmi amintesc să mi se fi întâmplat ceva pentru prima dată în viața mea, adică atunci când l-am văzut pe bunicul meu cum își făcea pantofii cu cremă neagră și cu peria cu fire groase și aplecate în toate direcțiile, în exteriorul periei. Nu îmi amintesc nici câți ani aveam, nici nu știu de ce am asta în cap, e pur și simplu prima imagine cu care am rămas. Am lăsat-o pe soara mea să locuiască în casa din orașul natal și am venit aici. Am cerut transfer de la locul meu de muncă și, trei sau patru zile mai târziu mi-a fost aprobat. În ziua în care mi-a fost aprobat mutatul cu serviciu, m-am dus la gară și mi-am cumpărat bilet de tren pentru a doua zi dimineață. Mi-am împachetat câteva haine groase și câteva de primăvară și am plecat, lasând în urmă tot ce trăisem până atunci. Nu pentru că asta aș fi vrut, ci pentru că la un moment dat am crezut că numai așa aveam o șansă să-mi recapăt reperele și să înțeleg ceea ce se întâmpla în jurul meu așa cum era. Sau cât mai aproape de așa cum era, așa cum se întâmplă o zi oarecare, cu vederile, norii și lucrurile care se succed mai mult sau mai puțin previzibil. M-am măritat cu Tano, fostul meu soț, la 19 ani și am trăit împreună nouă ani și jumătate. L-am iubit cel mai mult sau cât de mult cred eu că aș fi putut, primii trei sau patru ani. Când, într-o dimineață de duminică am intrat în sufragerie, iar el stătea pe fotoliul de lângă canapea pe care stătea de obicei de fiecare dată când citea și l-am văzut acolo, cu cartea deschisă și cu piciorul drept îndoit peste brațul drept al fotoliului și cu talpa stângă rămasă în papucul stâng de pe parchet. Era îmbrăcat în pijama și avea cartea deschisă în dreptul sternului, la penultimul nasture al bluzei de pijama cu guler. Și-a ridicat ochii din carte și m-a privit blând și prietenos și mi-a zâmbit drăgostos și cu încredere, ca și cum m-ar fi recunoscut ca venind împreună dintr-o altă viață și fiind nedespărțiți din ziua 1 în aceasta. El mă știa dintotdeauna iar în privirea lui puteam citit o imensă siguranță, cu mult mai mult decât aveam eu nevoie. A fost prima dată când mi-am dat seama că îl uram pe Tano. Îl uram atât de tare încât nu mă puteam uita la el. Pentru o vreme. Seara, când citeam amândoi în sufragerie, țineam ziarul în față doar ca să nu mă uit la el. Îl răsfoiam de la un capăt la celălalt și înapoi, doar ca să nu fiu obligată să mă uit la Tano. Am început să învăț despre ziare sau cel puțin așa cred și după un timp le priveam cu alți ochi. Îmi dădeam seama ce înseamnă un titlu lung și cum se deosebește el de unul scurt și încercam să găsesc variante pentru titluri așa cum mi le-aș fi imaginat eu, după ce citeam toate articolele și anunțurile, decesele și zilele de naștere. În mintea mea, îmi doream să găsesc un titlu mai bun decât cel ales de editorii ziarelor pe care le citeam. Devenise o ambiție, la un moment dat și începusem să mă iau în serios. Mă gândeam cum ar fi putut fi paginate articolele, altfel decât fuseseră ele, deja. Care erau mai importante și care mai puțin și care dintre acestea ar fi trebuit să fie principale în fiecare pagină. Citeam ziarul și de fiecare dată după ce îl terminam de citit îl reconstruiam în mintea mea, o dată, de două sau de mai multe ori, doar ca să nu fiu nevoită să vorbesc cu Tano. Și acum văd ziare, pagini întregi de ziare mi se derulează în minte și în fața ochilor. Uneori vroia să ne futem și se ridica din fotoliul lui, venea la mine și începea să mă atingă, iar eu deveneam nervoasă și îl repezeam și îi spuneam să mă lase pentru că eram mult prea concentrată să-mi imaginez cum ar fi arătat mai bine acele pagini de ziar. Apoi pleca și probabil că mă ura și el, dar nu-mi păsa, tot ce vroiam era să nu-l mai văd. Nu mă puteam calma în niciun fel, îl uram din toate profunzimile mele. După ce se ducea în dormitor mă uitam la fotoliul lui, la perna pe care o mototolise la spate, la hainele lui și la halatul de pe canapea, mă duceam în bucătărie și vedeam farfuriile din care mâncase și îmi era scârbă de tot. Uneori rămâneam nemișcată în fotoliu după ce el dispărea din sufragerie, și cu privirea fixă, în gol. De fapt, vedeam toate lucrurile din cameră: radioul, televizorul, canapeaua, magnetofonul, fotoliul lui, biblioteca, perdelele, geamurile, vitrina și alte lucruri de prin cameră și le detestam pe toate. Pe niciunul separat, de fapt, dar credeam că ordinea lor în casă avea o legătură cu Tano și aș fi vrut să le distrug pe toate. Cred că un an de zile m-am frământat cu aceste stări. La un moment dat, însă, mi-am dat seama că trebuia să fac ceva, că nu mai puteam ține totul în mine și că aveam nevoie să-mi manifest, cumva, ura și furia. Am început să-mi fac, în minte, scenarii despre cum l-aș putea omorî. Cel mai mult îmi doream să-l omor cu cuțitul pentru tăiat carne, ascuțit în vârf și cu lama foarte lată, pentru că mă gândeam că astfel era cel mai sigur și odată ce aș fi reușit să-l înfig în el, cu siguranță nu ar mai fi avut mult de trăit. De cele mai multe ori îmi venea în minte acest gând noaptea, după ce adormea. Eu mă întindeam pe partea dinspre marginea patului și mă întorceam pe umăr, iar el adormea cu gura deschisă și fața în sus și în mai puțin de cinci minute de când pica în somn profund începea să sforăie. Îmi imaginam cum atunci aș fi putut lua cuțitul de la bucătărie și i l-aș fi putut înfige în gură sau în sternul care i se umfa și i se dezumfla, după cum respira.
Am început să-l privesc noaptea cum dormea, minute întregi și să mă gândesc cum s-ar întâmpla moartea lui dacă aș înfige cuțitul în el. Ce zgomote ar scoate după ce i-ar intra lama în gât sau în piept, dacă ar scoate, cât ar sângera, cum nu ar mai respira. Nu m-am gândit niciodată ce aș face după ce l-aș omorî, semn că nu am vrut niciodată să-l omor într-adevăr. Sau poate îi doream într-atât de mult moartea, încât nu mai conta ce se întâmpla după aceea, doar să fi scăpat de el. Oricum, tot privindu-l cum dormea, în fiecare seară, mi-am mutat fixația de a nu mă putea uita la el, pe a-l urmări obsesiv, ceva care îmi făcea destul de mult rău, dar îmi plăcea, în același timp. Mă alesesem cu plăcerea de a-mi curge ceară fierbinte din lumânare peste mîini, suportam durerea doar pentru a ajunge la plăcerea de a-mi dezlipi, uniform, ceara solidă de pe mîini. Îmi formasem o astfel de reprezentație mentală după o schemă obișnuită de a urmări un proces fără se te implici, în urma căruia obțineam o relaxare plăcută. Astfel am început să-l urmăresc obsesiv pe Tano. Tot ce făcea prin casă, cum se îmbrăca, cum citea seara, cum mânca, chiar și cum intra la baie. M-a transformat într-o umbră a lui și îl priveam zîmbind și cu ochii apoși, iar el credea că era iubire și vroia să mă sărute toată ziua. Când se apropia de mine, lăsam capul în jos și plecam. După un timp, am reînceput să ne futem, m-am gândit că ce se putea întâmpla rău, în fond. Din păcate, nici ideea asta nu a ținut și la scurt timp ne-am întors la abstinență. Așa am trăit aproape cinci ani și nici până acum nu știu cum am reușit. Nu știu cum a reușit el. Nu știu de ce nu a plecat, la un moment dat. De ce nu și-a găsit o altă femeie. Sau poate avea una de care eu nu știam. Sincer mi-aș fi dorit să fi fost așa.
Lucrurile nu s-au întâmplat, însă, așa. După nouă ani și jumătate, într-o duminică când eram amândoi în bucătărie și găteam prânzul i-am spus că nu mai pot sta nicio secundă. Că trebuie să plece din casă imediat sau, dacă nu, voi pleca eu. Desigur, Tano s-a blocat, nu a știut ce să facă și s-a rugat de mine în fel și chip timp până miercuri, săptămâna următoare. Și-a împachetat lucrurile în trei zile și la o săptâmână după, duminica următoare, a plecat din casă. M-am așezat pe fotoliul meu și am început să mă uit prin casă, prin sufragerie și pe pereți. Din când în când mă ridicam și plecam prin casă, prin baie, prin dormitor și bucătărie și înapoi în fotoliul din sufragerie. Niște ore, o zi, două, am fost mulțumită, am simțit cum lucrurile sunt pe cale să se rearanjeze pentru mine. Dar greșeam, era ceva rău în casa aia, ceva adus și lăsat de Tano. Am început să privesc obiectele ca pe părți ale sufletului meu, celule uscate și moarte cu care trebuia să trăiesc de acum înainte. Nimic din casă nu mai avea sens pentru noua mea viață, așa că o săptămână întreagă am venit mai devreme acasă de la serviciu și m-am ocupat cu curățenia în casă și cu rearanjarea lucrurilor. Am mutat fotoliile și canapeaua, patul din dormitor, masa din bucătărie, șifonierul și biblioteca și pentru alte câteva zile am crezut că totul era nou. Din nou, m-am înșelat, ce-i drept, de data aceasta lucrurile nu mai cădeau peste mine cu aceeași frecvență și greutate cu care au căzut la început, după plecarea lui Tano. Am încercat să o iau singură de la capăt, dar nu am reușit, nu mai puteam trăi în acea casă. Și într-o zi, în urmă cu două luni, am plecat.
Încă de la jumătatea poveștii Danei, 2001/1977 își fixase, deja, instrumentul din fier și cu zimți pentru curățat porumbul pe pumnul drept și cu ochii care-i păreau a fi înțelegători aștepta, de fapt, ca femeia să-și termine, cât mai repede, povestea. După ce Dana a tăcut, 2001/1977 i-a acoperit mână stângă cu mâna lui stângă și i-a spus:
- Înțeleg că tot ce mi-ai spus acum e important pentru tine, dar să știi că pentru mine, față de alte povești pe care le-am mai auzit azi, nu e ceva deosebit, original sau personal și din care eu aș putea învăța ceva. Mă bucur că te-am cunoscut, Dana.
Dana a mai vrut să spună ceva sau poate să-i răspundă lui 2001/1977, însă nu a mai apucat. Bărbatul a prins-o de gât cu mâna stângă și a strâns-o atât de tare încât femeia abia mai respira, în niciun caz nu mai putea să scoată cuvinte și a început s-o lovească cu putere cu fierul zimțat prins pe pumn, în față, în gură și nas și ochi și obraji. Primul pumn a lovit-o în piramida nazală care a scrâșnit și s-a rupt de cum a atins-o, iar din ambele nări au început să-i curgă șiroaie de sânge, ca un pumn ascuțit și divin care i-ar fi trepanat cutia craniană, apoi ar fi intrat prin gaură și i-ar fi stors creierul în pumn ca un burete într-o chiuvetă și tot sângele i s-ar fi scurs prin nas. Prima lovitură i-a împins Danei capul de clopotul mare al bisericii și acesta a bătut, iar atunci toți oamenii de pe bulevard și supraviețuitorii și salvatorii dintre dărâmături au rămas cu ochii fixați în direcția bisericii, crezând că trasul clopotului avea să anunțe ceva. Zgomotul clopotului a acoperit urletele femeii iar orașul, din orizontul îndepărat și până în cel mai înalt punct al cerului, a fost, pentru o miime de secundă, acoperit cu o cupolă imensă formată din milioane de scuturi romane, aurii, ornate cu siluete de animale musculoase sculptate în fier, lei, tigri, pantere, leoparzi și pume și pietre prețioase sclipitoare, smaralde, rubine, safire, ale căror raze colorate au luminat clădiri și spații întâmplătoare prin oraș și până când oamenii au terminat să-și pună, în gând, întrebarea dacă ceva se întâmplase, cerul revenise, deja, așa cum fusese înainte. 2001/1977 a lovit-o, din nou pe femeie, iar de data asta i-a spart arcadele și fruntea, iar atunci inerția a trimis-o, din nou, cu capul în clopotul bisericii care a bătut pentru a doua oară și pentru o altă miime de secundă orașul a părut scufundat într-o apă dulce, iar totul în jur s-a văzut mișcându-se într-un timp mai lent și mai greoi și un filtru încețoșat de culoare albastru/verzui a cuprins tot cât vedeai cu ochii, iar cerul clipocea în mici valuri strălucitoare prin care razele soarelui intrau şi luminau din ce în ce mai difuz pe măsură ce se apropiau de pământ, așa cum o lanternă luminează un mare negru plin de praf. De această dată oamenii au scos zgomote de mirare și de groază, realizând că ceva se întâmpla, fără să știe, însă, ce anume. Apoi după amiaza a revenit, din nou, la normal, doar pentru câteva secunde până când clopotul bisericii a bătut din nou și atunci cerul s-a acoperit cu o placă nesfârșită de diamant negru, care bătută de soare a făcut ca lumina prin oraș și aerul să fie, instant, mov. Clopotul a bătut din nou și răgete de animale au răsunat pe tot bulevardul și capete de demoni din imaginația fiecărui om au ieșit după colțurile blocurilor și mansarde, de după stâlpii de iluminat și atârnând de cablurile electrice, iar gheare ieșite din subsoluri s-au întins peste asfalt, iar atunci în toate mințile a apărut panica. Unii au început să țipe, alții și-au dus mâinile în dreptul inimilor și unii au încercat să-și regleze respirația și fiecare a început să-l întrebe pe altul dacă a văzut, fiecare dintre ei, altceva. Apoi pumnul învelit în fier al lui 2001/1977 a trecut prin capul femeii și l-a storcit așa cum ar fi spart o pungă plină cu suc de căpșune, care s-a spart pe bronz, iar oasele lui au bătut pentru ultima dată clopotul în acea zi și odată cu el orașul s-a decorat, pentru o ultimă fracțiune de secundă cu capete împăiate de cerbi, porci mistreți, zimbri, capre de munte și lupi, de dimensiuni diferite și atârnate pe blocurile rămase întregi și ieșind din găurile rămase în cele căzute și dărâmate, de după colțurile clădirilor municipale, ale școlilor și spitalelor și peste acoperișurile muzeelor.
Un urlet general de spaimă, teroare și de pierdere a controlului a urmat și până ce acesta să-și coboare tonaliatea într-un oftat, totul dispăruse, iar ziua a reînceput de unde cu toții o lăsaseră, cu lumina puțin schimbată din cauza apropierii serii.
Ziua a reînceput și pentru 2001/1977 și a ajuns cu tot cu Fram lângă piciorul lui, din nou, pe mijlocul bulevardului, în fața blocului dărâmat, după ce a spart geamul de la altarul bisericii și a ieșit prin spatele acesteia. A privit înainte, rămânând undeva, departe, în urma lui, rondul de flori în care adunase norii, iar aproape de mijlocul bulevardului, chiar înainte de biserica catolică Preasfântul Mânuitor, a observat cum pe jumătatea drumului se formase ca o baricadă din mai multe case mici și roșii, cu acoperișuri triunghiulare cu țiglă aprinsă la culoare și contururi clare, albe, ca niște forme uriașe de turtă dulce aranjate în mijlocul orașului cu ocazia unei sărbători locale. 2001/1977 a înaintat cu pași mărunți și așezați, ca și cum mersul lui ar fi vrut să-l lase să simtă fiecare gură de aer pe care momentul i-o putea pune atunci la dispoziție și chiar de-a lungul liniei continue a văzut cum către el se întindea cu rapiditate un mare șarpe roșu și drept, iar pe măsură ce acesta aluneca și se apropia, imginea din unghiuri drepte a bulevardului s-a curbat în așa fel încât părea că blocurile și-au strâns măruntaiele pentru a-și scuipa sufletele pe mijlocul străzii și s-au aplecat curbate și îngenuncheate, iar în ochii lui peisajul s-a rotunjit într-un cilindru auriu, ca o scurgere prețioasă pe mijlocul căreia avansa rapid un fir roșu aprins de sânge, care i s-a dovedit a fi lichid de îndată ce i-a atins vârful bocancului. 2001/1977 a realizat că ceea ce îi apăruse într-o primă fază ca fiind sânge era, de fapt, un lichid gros, roșu închis, care strălucea ca și cum umplutura i-ar fi fost poleită sau dintr-un ulei foarte lucios, lipicios, în compoziția căruia se aprindeau în interior niște formațiuni incerte și luminoase de roșu aprins, ca niște meduze moarte și sclipitoare de culoare turcoaz aprins, eșuate într-o noapte pe o plajă din Pacific într-o mare indigo și aproape neagră, la fel aceste formațiuni de roșu deschis se observau în lichidul care mirosea foarte tare a dulce de la flori. 2001/1977 l-a urmat, călcând apăsat peste stratul gros și strivindu-i culorile, pașii lui devenind la fel de zgomotoși ca aceia ai unui pescar într-un desiș de stuf, așa se auzea de fiecare dată când el își desprindea talpa de betonul scăldat în esență de flori. Pe măsură ce s-a apropiat de ceea ce îi păruseră a fi niște căsuțe apărute din neant pe mijlocul bulevardului, 2001/1977 a observat că blocul de lângă biserica Preasfântul Mântuitor, care avusese un acoperiș înalt, cu multe turnulețe și mansarde, fusese rupt de cutremur și tot acoperișul îi fusese vărsat peste drum. Când a ajuns în fața acoperișului căzut, blocurile s-au îndreptat și au revenit la unghiurile lor drepte și colțurile ascuțite, iar lumina a reînceput să umple strada din stânga, dinspre apus, printre cărămizi pisate și străzile lăturalnice, la fel cum soarele intră doar printr-o parte pe holul lung și rezonant al unui spital. Când a ajuns în fața turnulețelor și mansardelor răsturnate în stradă, 2001/1977 le-a văzut acoperite în întregime cu acel lichid roșu, sclipitor și gros care se scursese până la el, iar pe vârfurile acelor turnulețe și acoperișuri de mansarde erau urcați șase copii desculți, unii stând pe vine, alții în picioare, cu tălpile roșii și în pantaloni în dungi de pijamale, dezbrăcați în restul corpurilor, cu trunchiurile, brațele, gâturile, fețele și părul acoperite cu straturi groase de praf și cu toții înfășurați în lanțuri mari și grele care le atârnau ca niște lungi prelungiri ale palmelor și se izbeau inert și amenințător de betoanele acoperișului căzut, aruncând în jurul lor lichid roșu. Copii erau cu toții tunși foarte scurt, bruneți, blonzi și un roșcat, iar buzele le aveau roșii ca lipiciul de pe stradă cu care erau mânjiți în jurul gurilor, iar atunci când a vrut să treacă de ei, băiatul de pe turnul căzut, cel mai îndepărtat de biserică, i-a împins lanțul înroșit în piept și i-a spus:
mixed media de Andronis
- Unde te duci ? Nu treci mai departe de aici, dincolo de turnuri e zona noastră, a ta a fost în partea cealaltă a bulevardului. Știam că vei veni, te așteptam.
2001/1977 nu a răspuns, dar a fost suficient de curios încât să-l privească cu atenție pe fiecare dintre acești băieți ce păreau avea vârste între 13 și 15 ani.
Același băiat și-a băgat, apoi, palma vișinie în lichidul care acoperea acoperișul și a mai luat o gură din acel roșu cu miros de flori, iar o formă luminoasă i-a rămas în colțul gurii și atunci a continuat:
- Știi ce-i asta roșie ? l-a întrebat pe 2001/1977, iar acest a dat din cap răspunzându-i negativ.
- E dulceață de trandafiri. E cea mai bună dulceață, iar chestiile astea luminoase sunt petalele presate. Vrei să guști ? l-a întrebat și atunci 2001/1977 și-a băgat mâna în dulceața de pe ziduri și a luat și el o gură, după care s-a rezemat de unul dintre turnulețele căzute din mijlocul acestora și a stat între acei băieți și a mâncat din ea și împreună au privit strada și toate încercările de salvare ale celor loviți de cutremur până spre seară, fără a scoate niciunul dintre ei vreun cuvânt.
- Gata, plecăm, a spus după un timp 2001/1977 și atunci când mașinile de salvare ale armatei s-au apropiat de ei, el și-a desfăcut buzunarul stâng al pantalonilor de trening din care a scos norii pe care îi adunase mai devreme cu pânza de bomfaier și i-a aruncat peste turnurile căzute, blocul dărâmat și biserica Preasfântul Mântuitor și dintr-o dată s-a format o ceață groasă și deasă ca un negru de fum dintr-o întreprindere de cauciuc.
Câteva minute mai târziu norul a început să se subțieze de la margini către mijloc și din el, în fața camioanelor salvatorilor a apărut un bărbat albinos cu vârstă în jur de 30 de ani, desculț și plin de praf, îmbrăcat doar cu niște pantaloni indigo de trening din poliester și cu un cățel în brațe, iar în jurul lui erau 6 copii băieți, dezbrăcați și ei și purtând pantaloni rupți de pijama, cu obrajii crestați de lacrimi curgându-le peste praful bej, ținându-l de palme și de antebrațe, cu ochii triști și privirile schimonosite de durere și ascunzându-se în spatele lui, ca niște sălbatici traumatizați.
Cei șapte au fost urcați într-un camion de salvare și transportați la un spital din centrul orașului, unde au fost despărțiți și repartizați la etaje diferite și de atunci nu s-au mai văzut niciodată. Câteva zile mai târziu 2001/1977 le-a declarat celor de la serviciul de urgență responsabili pentru operațiunile de salvare că era venit din provincie cu două zile înainte de cutremur și că dormise într-o scară de bloc împreună cu cățelul lui până când a avut loc cutremurul, bloc care a căzut iar el și Fram, cumva, supraviețuiseră. După o săptămână de internare și îngrijiri primite în spital, luni, 14 martie, 2001/1977 a fost trimis la un centru construit recent la 300 de kilometri de oraș, un internat permanent pentru albinoși, cunoscut fiind faptul că albinoșii au nevoie de un regim special de viață dat fiind sistemul lor imunitar foarte fragil.
chiloți, tricou și model 0937
Două săptămâni mai târziu, au fost prezentate oficial date despre cutremurul din seara zilei de vineri, 4 martie, stabilindu-se că acesta a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, a avut loc la ora 21:22 și a durat 56 de secunde și că în oraș ar fi făcut în jur de 1400 de victime, cu o diferență de 25 de morți între mai multe statistici.
Neoficial, însă, s-a pornit o anchetă bazată pe mărturiile unor răniți care iși pierduseră membrele din încheieturi în condiții inexplicabile și pe descoperirea unor cadavre pe care s-au găsit leziuni diferite față de cele ale celorlalte victime ale cutremurului. Ancheta nu a fost, însă, finalizată din lipsă de probe și astfel dosarul secret cu numărul 2001/1977 a fost clasat doi ani mai târziu, în primăvara anului 1979.
2011/1977 a trăit în sanatoriul pentru albinoși până în septembrie 1980, atunci când a revenit în oraș. În timpul cât a stat printre alți albinoși, colegii lui de internat l-au poreclit, ironic, regele, pentru că își făcuse o coroană care el susținea că era din aur din multe bijuterii de femei și de bărbați îmbinate între ele, cu care ieșea uneori pe cap, la începutul serilor de vară, și urca dealul din spatele internatului împreună cu cățelul lui Fram și până să înceapă pădurea, se așeza pe un buștean de unde privea singur cum soarele trecea de partea cealaltă a munților.
colaj digital de Tristan
